Eu si copilul meu - lucrurile care ma ingrozesc

    Exista in viata de parinte cateva situatii cand nervii ne sunt pusi la grele incercari, inima ne bate mai repede ca de-obicei si alte manifestari de acest gen, dupa caz.

    Nu o sa va descriu momentele de panica de la inceput, cand ma apropiam de ea in timp ce dormea profund, ca sa verific daca inca respira (este un fel de obsesie a proaspetelor mamici) sau cand a cazut prima data din pat (la un moment dat incep sa o ia din loc si sa cada, este inevitabil dar de preferat totusi sa nu ii abandonati pe masa de infasat). In plus, povestea cu panica este oricum subiectiva, de la parinte la parinte. Am intalnit mame care traiau adevarate drame fiindca aveau copilul constipat. Ok, in shit we trust, e foarte adevarat si e cu atat mai trist cand e vorba de un bebelus pe care e mai greu sa il ajuti, dar...! De multe ori aveam senzatia ca daca ele ar fi incetat sa mai acorde atata importanta acestui subiect, lucurile ar fi intrat cumva singure in normal. Si ca sa continui seria ororilor, am intalnit si cazuri cand mama administra zilnic un supozitor bebelusului, doar asa, ca sa fie sigura cu nu ajunge sa se constipe. Cu siguranta nu, dar probabil pe la 40 de ani isi va face fular din colon.

    Momentele de teroare despre care o sa va vorbesc nu tin doar de aceasta etapa. Pe zi ce trece lucrurile se complica, cu cat se trece mai mult de la faza de a "creste un copil" la a "educa".

    Spre exemplu ma ingrozeste cand imi raspunde isteric "NU" si isi acompaniaza urletele de batai din picior, eventual da un pumn in masa de parca ar fi un birjar, iar daca sunt in apropiere nu ezita sa imi arda o scatoalca. Credeti-ma, se lipeste ca naiba! Apoi iau nenorocitele de carti de pediatrie si psihologia copilului si citesc despre aceste manifestari normale pentru varsta ei, neacceptabile pentru mine de exemplu, dar, din nou, firesti pentru nivelul sau. Citesc si despre faptul ca cei mici imita ceea ce vad la adulti. Ok, dar noi nu ne manifestam asa, nu ne lovim, nu urlam, nu o batem (ok, i-am mai administrat parinteasca palma pe fund, un supliciu "racoritor") si atunci?

    Ma ingrozeste cand reuseste sa-mi forteze barierele. Am citit stive de carti si reviste, am invatat tot felul de tehnici de abordare, insa uneori pur si simplu izbucnesc din cauza unui copil de doi ani. Ba chiar am afirmat zilele trecute ca, uneori, le intelege pe bonele alea de le arata astia pe la stiri.

    O pedepsesc! Ii iau jucariile si ii interzic accesul la activitatile preferate. Nu, nu e bine, asta o face sa se simta frustrata si neinteleasa. Ale naibii de articole despre psihologie! Mai este si afurisitul ala de ghid despre educatia fara violenta in care citesc despre cum trebuie sa insistam asupra calitatilor si sa laudam faptele bune pentru a minimaliza pe cele rele. De unde fapte bune, sunt programati sa ne intinda nervii!!! Teoria este atat de frumoasa, corecta, bine argumentata si oarecum utila, insa practica...asta ne ingrozeste!

    Recunosc, si noi facem greseli. Mi-am promis insa sa fiu corecta si sa imi recunosc vina atunci voi mai gresi, si cred ca ramane pana la urma cea mai simpla metoda de educare, sa fim un bun exemplu pentru ei.

    Ma sperie cand imi spune lucuri ce par prea elaborate pentru varsta ei sau dimpotriva, nu reuseste sa faca ceva banal, ca de exemplu sa realizeze diferenta dintre un obiect mai mare, cum ar fi tricicleta, si un spatiu mai ingust, si sa priceapa ca nu poate trece cu ea pe acolo.

    Uneori ma ingrozeste cu felul in care stie sa joace teatru, mai ales fiindca stie ce face si ce efect are asupra celor din jur.

    Ma ingrijoreaza atunci cand se ascunde, si ii place sa o faca, am teama nu intre cine stie unde, sa nu cada ceva peste ea, urasc ca nu imi raspunde cand o caut... si momentele acelea par o vesnicie!

    Ma face sa imi pun intrebari cand este prea preocupata de cum sa se imbrace, cand vrea sa faca totul singura, cand nu accepta nici una din hainele pe care le pregatesc pentru ea. Poate sunt deplasata, uneori simt ca o face dinadins!

    Ma ingrozeste cand seamana cu mine si are aceleasi gesturi sau reactii.

    Si mai mai sperie un lucru, ceva ce ne pune in incurcatura pe multi dintre noi, parintii "eu cum am ajuns aici?". Pentru asta inca mai am timp, inca nu mi-a pus intrebarea asta. Stie doar ca ea a fost mica, mult mai mica decat acum si ca a papat laptic de la mami din biberon iar apoi a crescut mare. Nu sunt eu aia pudica, dar nu as vrea sa ii ofer mai multa informatie decat poate procesa.

    Ma enerveaza ingrozitor, imi pune nervii la grea incercare, dar este in continuare adorabila, prin micile lectii de viata pe care mi le da... Pot schimba ceva ce nu imi place la ea, aplicand mai intai la mine, iar asta este o lectie importanta. Ca sa citez din fimul ei de desene animate preferat "You must learn to control your temper". Exact asa suntem si noi, Frumoasa si Bestia, nu stim insa cine si cum, cred ca fiecare invata de la cealalata ceva.

    Nu imi ramane decat sa imi pastrez calmul, sa zambesc si sa invat sa ma adaptez, sa o inteleg si sa o sprijin neconditionat. Cum ar spune Murphy, maine poate fi mai rau!

    Pe curand!