Pericol public: copilul meu invata sa mearga!

Parca mai ieri, era simplu ca buna ziua sa il tii culcat pe spate, timp de 30 de secunde, cat dureaza sa ii schimbi scutecul ud. Ii fredonai un cantecel, iar bebe te sorbea din priviri, fascinat si cu un gangurit ingeresc. Ei bine, lucrurile s-au dat peste cap! De pe la 8-9 luni de viata, copilul mic parca se salbaticeste...

Copilul meu face primii pasi... in somn

Acum, de cum atinge cu spatele o suprafata orizontala, copilul sare de parca ar fi ars! Nu se mai pune problema sa il tii intins si sa te joci cu el sau, Doamne fereste, sa mearga la culcare! Planul inclinat este pentru el o tortura! Chiar daca este mort de oboseala, bebele tau se incapataneaza sa ramana in picioare, sa se agate de patut si sa escaladeze orice obstacol format de patura, de corpul mamei sau de jucariile de plus.

Unii parintii se tem ca puiutii lor, in varsta de opt-noua luni, sunt somnambuli. De ce? Pentru ca in toiul noptii, copilul, pe jumatate adormit, se ridica in fundulet, in patru labe si apoi in picioare, sprijinindu-se de grilajul patutului si se chinuie sa ramana acolo. Daca te lasa inima si gasesti stapanirea de sine sa nu intervii imediat, probabil vei descoperi ca... asta este tot. Copilul nu are alt scop si nu urmareste vreo incursiune nocturna. Nu: el doar are nevoie sa scape de pozitia orizontala si sa stea pe picioarele lui. Nevoia este atat de puternica si de inradacinata in fiecare copil, in aceasta perioada de dezvoltare, incat poate sa cauzeze chiar si un asemenea comportament bizar.

Cum se explica? Ei bine, impulsul de a se ridica, de a "prinde radacini" intr-o pozitie verticala, este unul biologic, in mare parte independent de influenta mediului. Selma H. Fraiberg, in cartea ei "Anii magici. Cum sa intelegem si sa rezolvam problemele copiilor", descrie foarte bine acest lucru. Pe masura ce slabesc legaturile celui mic cu trupul mamei, dependenta lui de ea, bebele incepe sa se tarasca, sa mearga de-a busilea si, intr-un final, sa stea pe doua picioare.

In aceasta etapa de dezvoltare a copilului, activitatea motrice este atat de insemnata, incat nici un alt proces biologic nu reuseste sa rivalizeze cu ea, nici macar somnul. Chiar daca i se inchid ochisorii de oboseala, pentru micut este intolerabil sa se resemneze. Sa ramana pasiv, culcat pe spate, este de nesuportat. Cu ultimele resurse de energie, se ridica in picioare si se sprijina de bratele patului, imediat ce mama (sau somnul) il pune jos.

Copilul poate continua sa faca exercitii de "a fi pe propriile picioare" si in somn, asa cum am vazut mai sus. El simte nevoia de a repeta activitatea de zeci, de sute de ori, pana cand se simte indeajuns de competent. Sa nu uitam ca eforturile de a isi pastra echilibrul in pozitie verticala ii cauzeaza copilului nu doar vanatai, ci si anxietate. Prin urmare, cel mic se simte stimulat sa se ridice, sa repete, pana ce reuseste sa isi insuseasca abilitatea. Pentru ca numai astfel isi poate controla anxietatea...

Copilul meu: pericol public!

Iar daca este odihnit... sa te tii! Acelasi impuls irezistibil care il impinge sa stea in picioare in somn, il determina si sa se catere si sa escaladeze toata ziulica, pana cand, epuizat, se prabuseste. Un mic titirez, copilul se preumbla neobosit prin toate zonele din camera in care are, sau nu, acces. Le prefera mai ales pe cele care ii cauzeaza cucuie si vanatai.

Masute pe roti, picioare masive de scaune, rafturi cu inclinatie periculoasa, fete de masa pe care sta uitata cate o cana cu cafea... Toate devin tintele micutului argint viu, devenit Denis pericol public. Pentru ca toate ii dau ocazia de a descoperi, de a se sprijini, in timp ce se tine pe picioare, si de a escalada triumfator. Ca se loveste, ca mai sparge cate ceva: acestea sunt detalii. Se opreste plangand, ca sa primeasca primul ajutor de la o mama grijulie si in scurt timp o ia de la capat. Se izbeste de fiecare om si obiect din spatiul in care se afla si, cu toate acestea, nimic nu il opreste de la a ajunge oricat de departe vede cu ochii...

Copilul meu invata sa mearga... si nu se mai opreste! 

Nevoia de ascensiune, pornirea de a se ridica si de a-si mentine echilibrul in pozitie verticala (iar asta nu este deloc usor pentru bebele de 9 luni!) este atat de puternica, incat il impinge pe copil inainte chiar si atunci cand rezultatele sunt numai cazaturi si cucuie. Copilului nu de lovituri ii este teama... cu ele s-a obisnuit. Celui mic ii este teama, desi nu poate constientiza ori exprima acest lucru, de momentul desprinderii efective de sprijinul mamei. Teama de a nu a mai avea sprijin este deosebit de puternica, accentuand anxietatea despre care aminteam mai devreme.

Stradania lui "Denis" nu este lipsita de pericol nici pentru el insusi. Cand face primii pasi, copilul invata, treptat, sa aiba curaj. Ai observat, nu-i asa, ca ori de cate ori da sa se ridice si sa inainteze cativa pasi, are nevoie sa se sprijine de tine. Daca tu ii dai drumul, nu isi pierde elanul, insa tipa si te cheama inapoi. El nu vrea sa renunte, dar nu indrazneste nici sa incerce singur.

Ceva mai tarziu, se va tine de altcineva sau de lucrurile din jur. Iar cand, in sfarsit, va prinde viteza el singurel, vei observa ca se va indrepta catre cel mai apropiat suport (un perete, un scaun, un tata). Nu este inca pregatit sa renunte la contactul simbolic cu trupul mamei, cu sprijinul uman. Cand reuseste sa se lanseze in incursiuni ceva mai lungi de cativa pasi, fara sprijin, tinde sa pastreze in mana un obiect (papusa, ursuletul, biberonul) de care, bineinteles, "se sprijina" in continuare...

Este randul tau: tu ce ne povestesti? "Denis" al tau a invatat deja sa faca primii pasi?...