Iar diferit nu inseamna deloc ceva negativ, diferit acum, dupa ce am copil, inseamna maturizare, inseamna a-ti ridica un val de pe ochi, care te facea sa vezi totul in ceata. Acum vezi totul mai clar, mai limpede, acum ai un scop, un rost, acum stii de ce existi. Acum imi vad si mama si tatal mai clar, si, in sfarsit, inteleg, apreciez si respect cu adevarat tot ceea ce reprezinta ei si tot ceea ce au facut pentru mine si pentru sora mea. De cand am copil, si parintii mei au devenit altii in ochii mei, altii, pentru ca am reusit in sfarsit sa ii descopar si sa le inteleg sufletul in toata splendoarea lui. Si iata ce am descoperit:
Acum stiu de ce se luptau cu noi sa dormim
Marea revelatie atunci cand am devenit mama este ca am inteles, in sfarsit, una dintre cele mai puternice amintiri ale copilariei mele: somnul, sau incapatanarea de a nu dormi cand venea ora somnului si frustrarea mamei cand incepea scandalul. Acum inteleg ca nu isi dorea decat sa stea linistita si ea o ora in timpul zilei, ca, in interesul ei, era, in primul rand binele nostru, si respectarea orei de culcare seara era importanta pentru ca a doua zi sa ne putem concentra mai bine la scoala. Imi amintesc calmul ei, imi amintesc ca incerca totul ca sa ne convinga sa dormim. Acum sunt in aceeasi situatie cu a ei, cand somnul devine un adevarat razboi cu fiica mea, insa, privind in urma, retraind momentele din copilaria mea, imi dau seama ca, de fapt, copilul vede acest razboi ca o joaca, si ca ii creeaza cele mai dragi amintiri pe care le va purta pentru totdeauna in suflet. Mai ales ca in cazul nostru micul razboi se incheia cu noi dormind cu parintii nostri...
Acum stiu cat de harnici si responsabili erau parintii mei
In copilarie esti in universul tau minunat, unde totul in jur vine de la sine, unde ideea de responsabilitate nu exista, si grijile se limiteaza la temele pentru a doua zi. Un copil nu poate sa inteleaga, sa perceapa (si nici nu ne dorim asta), tot ceea ce fac parintii lui pentru a-l mentine fericit, in bula copilariei lui. Acum ca am devenit parinte, inteleg mai bine ca oricand cat de important este sa ai copilarie. Parintii mei mi-au oferit asta, si de la ei am invatat cum sa ofer si eu acelasi lucru fetitei mele. Mama a stat mereu langa noi, a fost casnica, si a facut tot posibilul sa creeze un echilibru intre joaca si mici indatoriri pe care ni le impartea. Tata a muncit fara sa cracneasca, si ne-a oferit tot ceea ce am avut nevoie (nu tot ceea ce visam noi, ametite de reclame la televizor), si nu am dus lipsa de nimic. Tot el venea acasa dupa o tura de noapte, si o ajuta pe mama la curatenie, sau ne astepta dimineata cu micul dejun pregatit: ceai de menta, cu paine prajita cu unt si gem ... Gustul minunat al copilariei mele! Ei doi, parintii mei, m-au invatat cat de important este, chiar si pentru un copilas, sa fie totul curat si organizat in casa, cat de important este ca toata familia sa se implice in activitatile casnice (activitatea preferata a fetitei mele este sa spele geamurile cu mine), si cat de vital este ca fetita mea sa nu fie impovarata de grijile noastre. Ea trebuie doar sa copilareasca, de restul ne ocupam noi!
Acum stiu ca suferinta mea era si a lor, numai ca inzecita
Nu am fost un copil care sa se loveasca des, insa am fost un copil foarte sensibil, care plangea cu sughituri daca eram ranita emotional. Daca mi se spunea "nu", daca eram certata si credeam ca nu meritam sa fiu certata, daca greseam cu ceva, daca nu eram apreciata asa cum doream eu ... plangeam, sufeream, si incercam, desigur, sa imprezionez prin suferinta mea. Acum mirarea mea este mare, pentru ca fiica mea procedeaza la fel, si, chiar daca stiu ca incearca sa ma impresioneze, faptul ca sufera din cauza asta, ma doare si pe mine inzecit. Acum inteleg de ce, atunci cand plangeam sufocandu-ma, tensiunea din casa devenea insuportabila, pentru ca parintii mei, asa cum fac si eu acum, sufereau alaturi de mine. Ma certau, ma pedepseau, imi spuneau nu, si era necesar sa stea tare pe pozitii. Insa sufereau alaturi de mine. Si, acum stiu si ca suferinta devenea si mai grea cand pateam ceva independent de ei. Si, desigur, daca noi am crescut, nu inseamna ca aceasta simbioza se schimba.
Acum stiu ca ceea ce sunt ei, sunt si eu
Cat am fost sub aripa lor, nu am inteles ca, de fapt, ei isi puneau amprenta asupra mea pentru totdeauna. Acum, ca sunt mama, inteleg cat de importanti suntem noi, parintii, pentru modelarea copilului nostru. Pentru ca tot ceea ce au fost parintii mei cand m-au crescut pe mine, sunt si eu acum cand imi cresc fetita. Si tot ce nu au fost. Pentru ca, sunt oameni, si au facut si ei greseli, greseli pe care eu voi incerca sa nu le repet ... chiar daca, cu siguranta, voi face altele. Modul lor de a fi, de a relationa intre ei, cu mine, cu oamenii, cu viata, totul a devenit parte din mine. Coordonatele pe care ei mi le-au oferit au devenit baza de la care m-am dezvoltat eu ca adult. Si nu pot decat sa le multumesc pentru asta si sa sper ca voi reusi si eu cu fiica mea ceea ce au reusit ei cu mine.
Acum stiu cata fericire le ofer
Acum inteleg cata bucurie si fericire le ofer parintilor mei cu fiecare realizare a mea. Intotdeauna mi-au aratat ca sunt mandrii de mine, m-au sustinut si m-au apreciat pentru realizarile mele, insa, acum inteleg cat de mandri si de fericiti erau pentru mine. Desi fetita mea are doar 3 ani, mi se umple sufletul cand spune o poezie, cand deseneaza ceva, cand isi demonstreaza inteligenta, mi se umple cu o mandrie si o fericire pe care nu am simtit-o vreodata. Iar in momentele cand se cuibareste la mine in brate, cand ma mangaie, cand ma pupa si imi spune ca ma iubeste, plutesc in aburii unei fericiri nemasurate si imposibil de descris. Stiam ca parintii mei ma iubesc, ca sunt mandri de mine, ca le aduc bucurii, insa abia acum inteleg nivelul la care se intampla asta, un nivel care nu are, de fapt, unitati de masura, pentru ca mintea nu poate cuprinde dragostea unui parinte pentru copilul lui, si fericirea indubitabila pe care acesta i-o ofera sufletul abia de o poate cuprinde, si se dilata la infinit in fiecare zi.
Pe masura ce fiica mea creste, inteleg mai bine cat de important, vital, necesar este sa faci un copil. Sunt si parti neplacute, dificile, dureroase, grele, dar sunt ca picaturile de ploaie intr-o vara frumoasa, nu stirbesc cu nimic frumusetea anotimpului ... dimpotriva. Copilul meu mi-a schimbat intr-un mod extraordinar viziunea asupra vietii, si faptul ca, in sfarsit, pot sa imi vad si sa imi iubesc parintii, asa cum sunt ei, de fapt, este una dintre schimbarile pe care le apreciez cel mai mult. Un copil te maturizeaza, insa nu in sensul clasic, al responsabilitatii, ci, mai degraba, in relatia emotionala pe care o ai cu propria ta viata.
Cu drag,
Gabriela Paladi
Redactor Sef Qbebe
Urmareste-ne pe Google News
