Acest site foloseste cookies. Prin navigarea pe acest site, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor. Aflati mai multe... X

3 motive mari din cauza cărora copilul ascultă mai mult de un părinte decât de celălalt

de Psiholog Eva Pirosca

Motivele din cauza cărora copilul ascultă mai mult de un părinte decât de celălalt sunt simple... atât de simple încât pot trece neobservate. Care să fie misterul (ne)ascultării copiilor şi preferinţa lor pentru unul dintre părinţi? Cum să lucrăm la educaţia... părinţilor, la educaţia noastră, ca să echilibrăm lucrurile?

Copiii ascultă de adulţi. Ei au nevoie de adulţi şi au nevoie să asculte de ei. Dar trebuie întâi să simtă că adultul de lângă ei este ADULT, şi nu un alt copil, ca să asculte. Adult înseamnă că poate face şi că ştie ceea ce copilul nu poate face şi nu ştie. Când, aşadar, ascultă copilul de părinţi, şi care sunt motivele pentru care ascultă mai mult de un părinte decât de celălalt? Prin ce poate fi un părinte mai ADULT decât celălalt?

poză educaţia părinţilor: Copilul în mijlocul familiei 

Copiii „îndărătnici" sunt tocmai cei care au nevoie mai mare de limite şi de fermitate. Copilul are tedinţa de a testa realitatea şi interacţiunile cu ceilalţi, pentru a îşi descoperi propriile puteri şi abilităţi. El îşi este dator să vadă până unde poate merge, pentru că nu ştie acest lucru. Este necesar pentru copil să încalce regulile, să uite ce a fost rugat, să facă pe dos faţă de ce i s-a cerut, să inventeze propriile modalităţi de a întrebuinţa mediul înconjurător, să se împotrivească părinţilor. Copilul s-a lansat într-o descoperire de sine, care presupne confruntări peste confruntări, adesori cu impact fizic. Educaţia părinţilor va evidenţia acest aspect.

Acesta este motivul pentru care copiii se izbesc de lucruri şi de alţi copii, strecoară degetele peste tot, apucă orice, muşcă şi lovesc. Toate acestea sunt făcute fără supărare de către copilul care testează realitatea şi pe sine însuşi, ele sunt făcute cu un firesc - sau, cum spun spun adulţii, cu o „inconştienţă". „Parcă este în transă" sau „parcă este în lume lui", dar într-o lume a lui care interacţionează cu a noastră, care chiar o confruntă şi nu de puţine ori o sfidează.

1. Educaţia părinţilor: Copilul ascultă (mai mult) de părintele care instituie reguli

Ca să înţelegem copilul, să ne imaginăm că ne trezim într-o dimineaţă cu constatarea - ne necrezut - că avem superputeri. Că avem abilităţi pe care nu le bănuiam. Că avem o forţă în braţe care ne depăşeşte; că dispunem de o agilitate şi flexibilitate care ne permite să ne arcuim corpul aşa cum am văzut doar la balerini; că avem o viteză la alergat de parcă am merge pe role printre oameni, şi nu pe picioare; şi o înălţime în săritură, de putem atinge tavanul propriei camere. Adică nişte abilităţi fantastice pentru noi... pentru un om normal. Ei bine, aceasta este constatarea pe care o face copilul la el însuşi. Odată ce începe să devină conştient de sine şi apoi să se deplaseze, propriul corp devine pe zi ce trece o „zestre" fascinantă şi surprinzătoare, pe care el o descoperă, o probează şi care îl mai bagă şi în bucluc...

Copilul este propulsat de aceste tendinţe de creştere, decoperire, expansiune, cucerire. Acesta este motivul pentru care trece peste toate barierele şi rămâne surd la educaţia părinţilor, la încercările acestora. Acesta este motivul pentru care NU-urile adulţilor mai degrabă îl stârnesc, pentru că ele trebuie testate. Ce îi ascunde acest NU? Ce poate face el ca persoană şi el cu trupul său, acolo unde tu spui NU? Degeaba îi explicăm, el trebuie să constate singur. Până ce nu capătă el însuşi experienţa acelui NU, explicaţiile noastre sună a chineză pentru un european.

poză De ce rămâne copilul surd la educaţia părinţilor?

Şi totuşi, în acelaşi timp... explicaţiile noastre sunt importante. Barierele, limitele şi îndrumările pe care le dăm copilului, îi oferă ceva vital: o „hartă", cu legendă cu tot şi asigurarea că nu este lăsat singur cu aceste superputeri. Copilul, aşa îndărătnic şi repezit sau sfidător pe cât îl percepe, este adeseori copleşit şi debusolat de propriile abilităţi. Rămâne unn copil în faţa unor uriaşi... care se găsesc în el: viteza, forţa fizică, abilitatea de a se deplasa, de a striga, de a apuca, de a lovi, de a cere, liberul arbitru... Aceştia sunt uriaşii în faţa cărora copilul nu vrea să fie lăsat sigur, pentru că atunci devine haotic şi tiranic, sub conducerea lor. Educaţia copilului presupune mai întâi educaţia părinţilor. Copilul are nevoie ca adulţii să fie mai puternici decât el. Mai puternici în fermitate, în constanţă, în răbdare. Copilul are nevoie ca adulţii să îi pună limite şi să instituie reguli. Are nevoie să existe consecinţe ale actelor sale. Are nevoie să nu i se dea tot ce pretinde. 

Gândiţi-vă, copilul descoperă că poate controla lumea prin cereri, prin plâns sau prin crize de furie. Adulţii, de drag sau de ruşine, îi oferă orice cere, dacă el plusează puţin: dulciuri, jucării, desene animate, joacă, plimbări, etc. Asta este înspăimântător pentru copil! Un adult care nu îi poate rezista îl pune în mare pericol, iar copilul exact aşa trăieşte experienţa, ca ameninţare! El poate obţine orice vrea de la adulţi, şi asta este o putere prea mare pentu un copil! Este înspăimântător! Copilul are nevoie ca adulţii să poată ridica povara acestei puteri de pe umerii lui şi să îi dovedească faptul că sunt mai puternici decât el. Copilul nu vrea să controleze lumea. Un copil care sfidează orice regulă şi reuşeşte acest lucru, nu este un copil rău, încăpăţânat sau „drăcos", cum am mai auzit. Este un copil înspăimântat, care caută, provoacă, stârneşte autoritatea: „Cineva să mă oprească! Cineva să fie suficient de puternic! Mai puternic decât uriaşii din mine!"

De aceea, copilul va asculta mai mult şi mai ales de părintele care îi poate face faţă. Care nu este şocat sau îngenuncheat de crizele copilului, ci rămâne constant şi echilibrat în reacţii (fără să devină tiranic şi pedepsitor). Care poate rămâne constant în NU şi în oferirea alternativelor, fără să se simtă vinovat în faţa copilului care îi cere o jucărie, plângând cu lacrimi de crocodil. Şi care nu îl face nici pe copil să se simtă vinovat pentru puterea pe care o deţine... ci îl ajută să simtă că este însoţit de cineva cu discernământ şi fermitate, care îl poate învăţa să o gestioneze.

2. Educaţia părinţilor: Copilul ascultă (mai mult) de părintele care nu ia lucrurile personal

Acum înţelegem, poate, că actele şi alegerile copilului sunt dictate de tendinţa sa de dezvoltare... şi canalizate într-o direcţie constructivă de către noi, adulţii. Avem nevoie să înţelegem cum funcţionează creierul copilului şi, sub conducerea sa, comportamentul acestuia, ca să realizăm că nu toate manifestările copilului îi au izvorul în noi. Şi nu toate ţin seama de noi. Şi este normal acest lucru. Să nu fim noi buricul pământului, să nu fim noi uriaşii din viaţa copilulului, cei care îi conduc existenţa şi care au forţă asupra lui - ci să fim părinţii şi prietenii lor. Adulţii care pot face faţă uriaşilor.

 poză educaţia copilului: copilul şi tata

Pe acest aspect pune accent educaţia părinţilor: pe realism şi aprofundare. Avem nevoie de exerciţiu ca să ne amintim şi să acceptăm, încet-încet, că un copil care întrece măsura, întrece măsura lui, nu pe a noastră. El nu se măsoară cu noi, nu are nimic de împărţit cu noi. Din contră, el ne iubeşte şi preia măsura pe care i-o oferim, o ia ca reper. Primeşte ce îi dăm. Apoi, se confruntă cu această măsură. Nu cu noi! El se măsoară cu el însuşi... Să vadă dacă se poate opri aici, dacă oboseşte suficient, dacă are nevoie de mai mult sau dacă pur şi simplu poate mai mult (iarăşi?!) decât măsura pe care i-am oferit-o, şi atunci, cât de mult? Ia să vadă...

De aceea, dacă ne supărăm atunci când un copil întrece măsura, să ne supărăm pe noi. Că nu i-am oferit o măsură realistă. Că nu îl observăm suficient şi ne raportăm mai degrabă la cifre, norme şi sfaturi de la apropiaţi, cunoscuţi, din reviste şi cărţi, sau la cum am fost crescuţi noi, la educaţia părinţilor noştri. Dar nu ne raportăm la acest copil unic, la individualitatea lui. Care este măsura acestui copil? Ce poate el peste ce ii ingaduim noi, ce are el nevoie?

Este greu să nu ne supărăm atunci când un copil întrece măsura, indiferent cum o face: că ne bodogăneşte până ce ne scoate din sărite, deşi vede că face asta; că vorbeşte peste noi sau ne întrerupe atunci când purtăm o conversaţie; că se aruncă şi loveşte alţi copii în parc, deşi am purtat nenumărate discuţii despre violenţă; că ne minte şi ascunde tema pe care nu a făcut-o; că ne contrazice până când ne vine să îi ardem un dos de palmă; că face pe dos faţă de ceea ce tocmai am convenit pentru a zecea oară... Este greu să ne amintim că acest copil nu ne este dator cu ascultarea. Că el alege ce face. Că al are nevoie să aleagă să întreacă măsura. Ca să afle consecinţele. Ca să le înţeleagă. Copilul înţelege şi îşi trage concluziile experimentând, nu ascultând de cineva. Că partea noastră este să instituim reguli clare şi echilibrate, care ţin cont de măsura lui, nu de a noastră. Iar el, când va întrece măsura, va întrece măsura lui, nu pe a noastră. Şi va suporta consecinţele - aici este tot datoria noastră să îi permitem să suporte consecinţele. Şi astfel are loc un proces de autoreglare, un proces al copilului... în locul încercărilor noastre epuizante de a-l „regla" sau controla.

Dacă mă aşez să citesc o carte pe marginea terenului de fotbal ca să îmi supraveghez copiii, o să mă pomenesc cu câteva lovituri de minge. Degeaba le strig să fie mai atenţi şi mi se pare justificat, „că doar nu m-am asezat în mijlocul terenului, ci pe margine". Aceasta este măsura mea. Nu a lor. Ei nu sunt datori să fie atenţi la mine acum... ci la joc. Am stabilit un echilibru realist între măsura mea şi măsura copiilor?

poză educaţia părinţilor: Am stabilit un echilibru realist între măsura mea şi măsura copilului? 

Educaţia părinţilor presupune ca aceştia să se întrebe lucruri precum... Dacă nişte copii de 4, 5, 6 ani se joacă fotbal în curte şi scapă mingea peste gard de trei ori, sunt oare îndreptăţit să îi avertizez că le iau mingea la a patra abatere? Pentru că eu am obosit să mă duc după ea? Oare copiii la această vârstă au coordonarea complet dezvoltată, oare pot gestiona un meci de fotbal astfel încât mingea să nu sară prea sus? Oare mingea este suficient de mare şi de grea, oare gardul este suficient de înalt, pentru meciul de fotbal? Şi dacă nu... oare este vina lor? Oare sunt îndreptăţit să acţionez cu voinţa şi puterea mea de adult asupra copilului, în loc să acţionez asupra cadrului, a spaţiului, a condiţiilor de mediu... Sau măcar asupra mea? Oare acţionez corect şi echilibrat, oare le este de folos copiilor să ţin cont de măsura mea acum (am obosit să mă duc după minge), şi nu de măsura lor?...

Dacă mă simt slăbit şi îmi este greu să merg după minge, pot să le explic asta copiilor. Le pot spune că aceasta este măsura mea... cu aceste cuvinte, sau cu altele. Copiii înţeleg de la vârste fragede un adult care le expune sincer limitele sale. Copiii ascultă. Ei se străduiesc să protejeze pe cel care se arată vulnerabil şi sincer, chiar dacă impulsurile şi nevoile lor sunt prea puternice şi nu reuşesc. Ca să îi ajutăm, le oferim alternative. "Nu pot merge după mingea pe care voi nu puteti să o păstraţi în limitele acestei curţi. Haide să vă dau o minge mai mică. Haide să jucaţi altceva. Haide să vă aduc cretă colorată. Haide să lăsăm fotbalul pentru o altă zi sau pentru un alt loc, cât de curând, iar acum să vă jucaţi prinsa, v-aţi ascunselea, să desenaţi..." etc.

Copiii ascultă mai mult de părintele care îşi (re)cunoaşte limitele şi care ia măsuri în acest sens, fără a-i reproşa copilului neputinţele fireşti ale copilăriei. Un părinte care nu ia personal ceea ce face copilul. Să nu am pretenţia de la copil să mă asculte. Cel mic nu este dator să procedeze cum îmi place mie, sau cum îmi este mie confortabil. El este dator să se asculte pe el însuşi. Să gândească. Să aleagă. Alege să facă lucruri pe care eu le pot suporta sau nu. Dacă alege să treacă peste măsura mea, pe care i-am impărtăşit-o, nu îmi greşeşte. Nu înseamnă lipsă de respect sau de iubire. Să ne amintim, copilul are nevoie să întreacă măsura... ca să înţeleagă urmările şi consecinţele. Dacă el face asta, atunci şi eu am opţiunea nu să mă supăr pe el şi să victimizez, nu să îi reproşez, să îl cert sau să îi stârnesc vinovăţia, ci mai degrabă să acţionez în beneficiul meu. „Dacă vei continua să te joci cu mingea pe care nu o stăpâneşti şi o pierzi peste gard, eu nu voi mai putea merge după ea. Va rămâne afară în stradă. Probabil o va lua altcineva." Acestea sunt consecinţe fireşti... şi sunt mult mai coerente, eficiente şi constructive pentru copil, decât reproşurile şi supărările sau pedepsele noastre.

Educaţia sănătoasă a copilului presupune mai întâi educaţia părinţilor. Să îl învăţăm pe copil mai degrabă să gândească, să opteze, să proceseze, decât să asculte (pentru că nu are de ales) de cerinţele şi aşteptările mele. Paradoxul face ca tocmai atunci, el să înceapă să mă asculte cu mai mare loialitate şi obedienţă...

3. Educaţia părinţilor: Copilul ascultă (mai mult) de părintele care îl ascultă...

Părintele care poate să se aşeze pe un scaun, pe podea sau în iarbă, să se coboare la nivelul copilului, să îl privească în ochi şi să îl asculte, este un părinte nu doar iubit de copil... ci un părinte râvnit de copil. Copilul are nevoie de atenţia concentrată a părintelui, în dezvoltarea sa intelectuala, psihică şi emoţională, în aceeaşi măsură în care are nevoie de nutrienţii din alimentaţie, în dezvoltarea fizică. Atenţia părinţilor este pentru copil hrană.

Citeşte şi: Mami, învaţă-mă să mă exprim! Puterea cuvintelor şi a necuvintelor  

Educaţia părinţilor evidenţiază acest lucru. Prezenţa unui părinte care lasă din mână ceea ce face şi se aşează în faţa copilului sau alături de el, punându-i întrebări şi ascultându-l, este atât de benefică şi de dorită de către copil, încât acesta doreşte să petreacă timp alături de părintele său, cu orice preţ. Sigur că îl ascultă, sigur că se străduieşte să îi intre în voie, pentru că sufletul său este cucerit, este înmuiat, este hrănit de părinte. Copil doreşte să fie în prezenţa părintelui interesat de el şi de lumea sa, a părintelui care îl ascultă, şi atunci îi acceptă condiţiile. Copilul ascultă mai mult şi mai uşor de părintele care îl ascultă.

 poză educaţia părinţilor: Copilul ascultă mult mai uşor de părintele care îl ascultă

Când este micuţ, preşcolar cel puţin, copilul va asculta şi de părintele care nu îi acordă atenţie şi timp, care nu „îl bagă în seamă", care nu se miră la descoperirile lui, care nu îl priveşte cu seriozitate atunci când copilul îi povesteşte un vis incoerent sau îi descrie un desen abstract măzgălit pe un şerveţel... Îl va urma oriunde pe acest părinte, loial şi obedient, cu speranţa de a-i câştiga bunăvoinţa şi o fărâmă de atenţie nediluată. Dar, pe măsură ce creşte şi nevoile sale rămân neîmplinite (ba chiar cresc şi ele), copilul va înclina în mod evident înspre părintele care ştie să îl privească în ochi, să îl facă să se simtă valoros, să îi asculte împărtăşirile. Şi tot de el va asculta...

Educaţia părinţilor surprinde şi alte motive care determină un copil să asculte mai mult de un părinte decât de celălalt. De exemplu, copilul ascultă mai degrabă de părintele jucăuş, „cu zvâc" în locul celui precaut; sau de părintele care ştie să aibă grijă şi de el însuşi în loc să se sacrifice în mod manifest şi vădit pentru copil... Tu ce motive ai suprins în viaţa voastră de familie?

 

Articole asemanatoare

Cum sa-ti ajuti partenerul cand are probleme Cum sa-ti ajuti partenerul cand are probleme
Putina gelozie in cuplu nu strica deloc! Putina gelozie in cuplu nu strica deloc!
Sotul meu nu ma mai saruta Sotul meu nu ma mai saruta
Cum impaci romantismul in cuplu cu aparitia bebelusului Cum impaci romantismul in cuplu cu aparitia bebelusului

Articole Lifestyle

Ce fel de femeie eşti în funcţie de luna în care te-ai născut Ce fel de femeie eşti în funcţie de luna în care te-ai născut
Ce se întâmplă dacă pui aspirină în maşina de spălat! Efectul este neaşteptat Ce se întâmplă dacă pui aspirină în maşina de spălat! Efectul este neaşteptat
Cum să treci peste problemele cu banii în cuplu Cum să treci peste problemele cu banii în cuplu
Șase cauze neobișnuite ale infarctului Șase cauze neobișnuite ale infarctului

Alte articole care te-ar putea interesa

Adauga comentariul tau
 
Nume   Cod
Refresh

 
 
 
Mesaj (1500 caractere)  

 
Nu exista comentarii pentru acest articol. Fii prima care isi spune parerea!
Editorial Qbebe
scris de Gabriela Paladi
Nu căuta scuze, copilul tău o să te acuze! Du-te şi votează! Contează! Ştii, totuşi, care este cea mai mare responsabilitate a ta, dragul meu părinte? Să te asiguri că al tău copil va trăi, se va bucura şi îşi va întemeia o familie într-o viaţă mai bună ca a ta,...

Lista gradinite

Cauta o gradinita in orasul tau

Retete culinare
Editorial Qbebe
scris de Irina Olteanu
Cum sunt biscuiții Bickiepegs: verdictul unui bebelușAm primit în dar un pachet promoțional cu biscuiți Bickiepegs, mai exact niște biscuiți unici, cu compoziție naturală, special concepuți pentru apariția dinților de lapte. Dat fiind faptul că, după cum este...
Qbebe Horoscop saptamanal
Qbebe Funny
Link-uri recomandate

Naste natural

De ce regret ca mi-am nascut fiica prin cezariana planificata

De ce regret ca mi-am nascut fiica prin cezariana planificata

Lisa Ling, o jurnalistă de origine americană, prezentatoare tv și autoare,
MAI MULT

Care a fost cea mai neplacuta experienta a ta de la nastere: de vorba cu mamicile

Care a fost cea mai neplacuta experienta a ta de la nastere: de vorba cu mamicile

Cea mai neplacuta experienta de la
MAI MULT

Nastere naturala sau cezariana? Ce aleg mamicile din Romania si de ce

Nastere naturala sau cezariana? Ce aleg mamicile din Romania si de ce

La intrebarea nastere naturala sau cezariana ne-au raspuns extrem de multe
MAI MULT

Bebee

Celulele stem – ghid complet

În ultimii ani se vorbește din ce în ce mai mult despre celulele stem. Ce
MAI MULT

Laptele praf

Laptele praf – importanţa în dezvoltarea bebeluşului

Este bine ştiut faptul că alăptarea este benefică pentru bebeluşul tău din
MAI MULT

Anxietatea socială la adolescenţi

Anxietatea socială la adolescenţi

Anxietatea socială, am putea spune, este un lucru perfect normal, nu doar în
MAI MULT

Săptămâna 28

Săptămâna douăzeci și opt de sarcină marchează începutul etapei finale a
MAI MULT

sigur.info-fii sigur pe net