8 Semne clare ca eşti un părinte născut în anii '80

Suntem o generaţie care culege roadele revoluţiei, care încă se mai debarasează de gunoiul comunismului şi deschide braţele spre libertatea de expresie, spre educaţie occidentală şi spre un viitor şi mai bun pentru proprii copii. Suntem generaţia crescută într-o perioadă de tranziţie care ne-a lăsat ceva urme în spirit şi suflet. Ceea ce nu este neapărat un lucru de condamnat. Eu una pot recunoaşte din mici manifestări şi gesturi, vorbe sau principii de viaţă că părintele de lângă mine a împărtăşit aproximativ aceeaşi perioadă a copilăriei cu mine. Câteva semne vă dau de gol, dragi părinţi:

Îţi doreşti ca al tău copil să aibă parte de aceleaşi vacanţe la ţară, la bunici, ca ale tale

Dacă ai avut bunici la ţară şi ai cel puţin un copil, sunt sigură că ai spus mai mult decât o dată în viaţa de părinte că ţi-ai dori ca al tău copil să se ducă la ţară, la bunici - acum părinţii tăi - pentru a "retrăi" copilăria ta. Pentru că îţi aminteşti cu drag vacanţele tale de vară, când colindai grădina bunicii, dealurile înverzite, sau te bălăceai în vreun râu din apropiere. Pentru că vrei ca şi copilul tău să simtă aerul tare şi curat, să îşi vadă degetele de la picioare îngropate în ţărâna de pe uliţă, vrei să se urce în nuc, să mănânce corcoduşe direct din pom sau să tragă mâţele de coadă. Pentru că în sufletul tău amintirile acestea sunt cele mai preţioase din copilăria ta, sentimentul acela de libertate, bucuria de a-ţi revedea bunicii şi verişorii, conexiunea, nu la internet, ci la natură şi la animalele din ogradă, somnul de prânz cu chicote şi gâdilat în camerele răcoroase ale bunicii, cu carpete pe pereţi şi cu pisica ascunsă sub cearceaf.

Camera copilului este ticsită de jucării, cu jumătate dintre ele te joci mai mult tu

Noi nu am avut prea multe jucării. Eu una, am primit prima mea jucărie de pluş de la primul meu prieten, prin clasa a 8-a. Fiica mea are acum peste 50 de pluşuri. Pentru că eu nu am avut. Şi, acesta, este clar un semn al părinţilor din generaţia copiilor născuţi în anii 80. Dacă facem o investigație amănunţită în camerele copiilor noştri, dar una sinceră, veţi vedea prezenţa acolo a jucăriilor pe care noi nu le-am avut. Am un prieten care a suferit mult pentru că vărul lui din America a venit o dată cu un lego pe care nu i l-a lăsat lui. Camera băieţelului lui este plină de lego-uri, majoritatea făcute de tătic, desigur. Altă prietenă şi-a dorit o Barbie cu multe, multe accesorii, pe care nu a primit-o niciodată. Să vă las să ghiciţi ce zace în cea mai mare cutie din camera fetiţei ei?

Nu există masă de prânz fără ciorbă?

Daaaa! Îmi amintesc refrenul copilăriei mele când venea timpul prânzului: Nu mănânci felul doi, dacă nu mănânci ciorbă. Are rost să vă mai spun acum că eu nu mănânc mai deloc ciorbă? Şi, totuşi, s-a implementat acest imn alimentar în creierul meu, că nu am scăpat de el şi îl aplic acum şi fetiţei mele. Conştientizez că nu trebuie să o forţez aşa cum făceau ai mei, dar, întotdeauna, mereu şi de fiecare dată la masa de prânz există şi opţiunea "ciorbiţei", pentru că este acolo, în gena mea cultural-tradiţional-culinară. Şi nu mă pot scăpa de ea nici cei mai iscusiţi nutriţionişti din lume.

Îţi forţezi copilul să vizioneze filmele şi desenele copilăriei tale

Îmi amintesc cu drag de filmele şi desenele copilăriei mele. Unii au crescut cu Mihaela şi Azorel, Veronica, Sailor Moon şi Pif şi Hercule, alţii cu Cartea Cărţilor, Sandy Belle, Ratonii, Ţestoasele Ninja, Captain Planet, Ştrumfii, Nu Zaiet, Nu Pagadi sau cu ceea ce ne oferea mai târziu, Cartoon Network. Eu ţin minte că urmăream chiar şi pe la 16 ani episoade din Dexter, The Flintstones, The Jetsons, PowerPuff Girls, Chip and Dale, Ciocănitoarea Woody. Un semn că ai crescut cu aceste desene poate să fie că stai cuminte lângă copil şi priveşti cu acelaşi interes ca şi el episoade vechi din Tom şi Jerry sau că îl forţezi să se uite cu tine la filmul Veronica, repetând cu insistenţă, ca mine: "Anya, dar cum să nu îţi placă? E Veronica!"Şi apoi începi sa fredonezi pierdută melodia si versurile arhicunoscutei melodii: "Veronica, Veronica, fată bună şi cuminte ... "

Te lupţi cu îndârjire să nu care cumva ca al tău copil să ajungă cu "cheia de gât", ci cu bona de mână

Îţi aminteşti, desigur, libertatea oferită de cheia de la gât, atunci când veneai acasă de la şcoală şi părinţii erau la serviciu. Îţi aminteşti, însă, şi gustul dulce-amar al grelei chei de la gât. Pentru că, aveai zile în care adorai că eşti singur acasă, însă şi zile când simţeai dorinţa de a fi lângă părinţi, zile proaste, zile când ţi-ai fi dorit să nu mai fii tu responsabilitatea ta, ci a părinţilor tăi. O tot ţinem sus şi tare că suntem generaţia copiilor cu cheia la gât. Acum suntem generaţia părinţilor poate cu o problemă mai mare decât cea a părinţilor noştri: avem un timp şi mai limitat cu copiii noştri şi nici opţiunea cheii la gât nu mai există. Acum creştem generaţia copiilor cu bonă. Din lac în puţ, zic eu. Totuşi, suntem informaţi şi ne dorim să învăţăm cum să compensăm asta, nu-i aşa?

Frigiderul trebuie să fie mereu plin 

Oho, de câte ori nu am văzut-o pe mama chinuindu-se să încropească câte ceva de mâncare pentru noi din conţinutul aproape inexistent al unui frigider. Deşi, după anii '90 a fost ridicat embargoul alimentelor, nu era atât de uşor să faci rost de alimente la care orice copil visa pe vremea aceea. Îmi amintesc cum, prin clasa a 2-a, adică prin '91, o colegă a venit cu o portocală la şcoală. Nu mâncasem niciodată o portocală. Şi, totuşi, mirosul ei m-a făcut aproape să leşin de poftă. Nu am zis nimic pe moment, însă acasă toată pofta mea s-a transformat în lacrimi de frustrare. Iar când tata, săracul, a aflat de ce plâng, a făcut imposibilul şi a venit la mine cu jumătate de portocală, de pe la o mătuşă. A fost cea mai bună portocală pe care am mâncat-o. Şi, pentru că, nu aveam multe opţiuni alimentare şi pentru ca aveam multe pofte, ca orice copil, evident că frigiderul nostru este mereu plin acum. Pentru că pot să îi ofer copilului meu ceea ce eu nu am avut. Pentru că nu vreau să sufere vreodată de foame, de poftă sau de frustrare. Măcar acolo unde pot face ceva în această privinţă. 

Faci cel puţin o vacanţă pe an

Eu am avut o singură vacanţă cu părinţii mei, în toată copilăria. Câteva zile la mare, şi asta pentru că trebuia să mergem la nunta cuiva. Au fost cele mai frumoase zile din viaţa mea alături de ei. Îmi amintesc în detaliu valurile mari pe care sora mea se chinuia să le înoate, şi cum tata o încuraja. Îmi amintesc că am mers cu măgarul unui văr de-al tatălui meu, călare, pe dealurile Dobrogei, ca să luăm apă. Îmi amintesc bucuria nisipului şi a mea când priveam la chipul tatălui meu zâmbind, în sfârşit relaxat, şi concentrat numai pe noi două. Îmi amintesc că atunci l-am văzut prima oară cum a pupat-o pe mama şi a mângâiat-o pe mână. Părinţii noştri nu prea au avut în sânge dorinţa aceasta de a călători şi de apleca în concedii. Au crescut în limitările comunismului, şi nu îi judec pentru asta. Însă, evident că noi, părinţii de acum, vrem să rupem aceste bariere şi ne dorim să călătorim cât mai mult, şi să umplem copilăria micuţilor noştri cu cele mai frumoase vacanţe. 

Faci milioane de poze

Şi mii de filmuleţe. Ia să îmi spuneţi voi, câte poze aveţi de când eraţi mici? Câte momente importante sau nu au fost imortalizate prin filmare? Prea puţine. Ca şi copil, îmi doresc uneori să mă vad în cât mai multe ipostaze ale dezvoltării mele spre adultul de azi. Pe vremea copilăriei mele se făceau greu poze. Iar de filmat, şi mai greu. Fac milioane de poze şi mii de filmuleţe copilului meu şi din această frustare, pentru că nu am eu poze de când eram mică. Dar le fac mai ales din egoism. Pentru că ştiu că la un moment dat va pleca de acasă şi nu va mai fi fetiţa mea mică, pe care pot să o pup oricând. De fapt, deja se întâmplă. Acum este plecată la bunici. Ce face mamă-sa seara când ajunge în casa goală? Se uită la fotografii şi filmuleţe cu ea de la naştere până în prezent. Şi, Doamne, cât sunt de minunate, cât mă încarcă de iubire, de măreţie şi de scopul meu pe această lume. Sunt parte din generaţia copiilor care au amintiri din copilărie mai mult din auzite, vorbite, decât din poze. Şi generaţia părinţilor cu tehnologia în mână care va profita la maximum să surprindă pentru totdeauna fiecare moment din viaţa copiilor lor, pentru că se poate, pentru că ... dor şi viitor, nu-i aşa?

Aş putea să mai continui lista, dar îmi este teamă să nu plictisesc, exagerez sau să nu sar gardul către grădini mai sensibile. Dragi părinţi, născuţi în anii '80, vă recunoaşteţi în cele de mai sus? Vă surprindeţi pe voi înşivă cu replici cu care proprii voştri părinţi vă agasau? De genul: Nu mai sta aşa aproape de televizor? Vă apucaţi să faceţi sau să cumpăraţi lucruri doar pentru că nu aţi avut parte de ele când eraţi mici? Aveţi obsesie pentru alimentele de la ţară? Sunteţi părinţii de acum, copiii anilor '90, bebeluşii anilor '80, şi tare sunt mândră să fac parte din această generaţie. Mă înclin când vă recunosc, pentru că sunteţi de-ai mei şi pentru că, în ciuda unei copilării fluctuante şi restrictive, am fost copii fericiţi şi creştem copii fericiţi!

Cu drag, 

Gabriela Paladi

Redactor Sef Qbebe