Numai mamă să nu fii...
Sunt mamă de 12 ani și 3 luni, ca să fiu exactă. Dat fiind faptul că cel pe care-l denumesc copil a cam depășit vârsta copilăriei intrând serios în preadolescență, pot spune că întâmpin unele dificultăți în ceea ce privește diverse situații de viață. Cum ar fi momentul pozelor. Mai avem și altele, dar vi le relatez în episodul viitor.
Aici, trebuie să recunosc cu mâna pe inimă, că eu sunt extrem de încântată să fac poze. Chiar dacă nu sunt aproape niciodată mulțumită 100% de propriul aspect din diverse fotografii, îmi fac plăcere să imortalizez orice eveniment sau ieșire prin oraș sau, de ce nu, în afara lui. Pe scurt, cam nicio ocazie nu se lasă fără o poză demonstrativă și ilustrativă. Poate pentru că (mult prea) mult timp nu am prea făcut poze, poate și pentru că nu tipăresc niciodată pozele în format fizic așa că mă gândesc că îmi vor servi drept amintire la bătrânețe reminder-ele Facebook-ului. Este practic, comod și este în esență o experiență plăcută. Mai ales că nu fac asta obsedant, așa că nu consider că reprezintă un gest compulsiv (maxim 2-3 poze pe săptămână, comparativ cu alte persoane care ajung să posteze și câte una pe zi). În plus, pozele sunt vizionate în marea majoritate doar de grupul de persoane cunoscute, un element important din punctul meu de vedere pentru siguranța oricărui copil.
Când copilul nu mai vrea să facă poze
Revenind la subiect, și anume la copilul personal (a ținut între timp să-mi sublinieze că nu este public așa că nu vede rostul adjectivului), de câteva luni, ca să nu zic un an, o scot tare greu la capăt cu el, căci nu mai este deloc dispus să figureze în aceeași imagine cu mama din dotare. Anume eu. În acest sens mi-a invocat tot felul de pretexte și motive mai mult sau mai puțin argumentate. Iată-le prezentate în continuare alături de modul în care le-am combătut:
- Niciun copil de la el în clasă nu mai apare în poze cu părinții. Mai ales cu mama. I-am răspuns că este discutabil, oferindu-i cel puțin 3 exemple de copii care continuă să se pozeze cu "babalâcii". Nu a fost mulțumit de ele, desigur.
- Tatăl lui nu îl "obligă" să apară în poze. I-am replicat că fiecare face ce vrea. Iar eu vreau să am poze cu el. Cât mai multe. Nu a părut impresionat.
- Nu este îmbrăcat corespunzător/evenimentul sau locația nu au legătură cu persoana lui. I-am oferit drept exemplu propria-mi persoană. Nici eu nu sunt întotdeauna corespunzătoare sau adecvată. Și totuși mă pozez. Mi-a spus că eu fac parte dintr-o categorie aparte. Nu, nu este un compliment.
- Fac poze peste tot pe unde merg. Aici cam are dreptate. Încerc să îmi înfrânez acest impuls incontrolabil (din fericire nu fac și poze la mâncare), dar este relativ dificil dat fiind faptul că merg săptămânal în cel puțin două locuri noi, care merită să aibă o amintire frumoasă. Respectiv o poză.
În susținerea argumentelor mai sus menționate și-a luat o mimică deosebită. Mai exact, are întipărită pe mutră o tristețe și o mohărâre, mai că-i plângi de milă. Nu neg că strategia a avut efect. A reușit să fenteze câteva poze tocmai ca să nu mai duc lupte de convingere cu el și, în plus, au apărut întrebări din partea prietenilor mei cu privire la deznădejdea copilului din poze. Cu atât mai evidentă când eu în toate pozele râd cu gura până la urechi.
Soluții pentru toate gusturile
Ultima găselniță și care, din punctul meu de vedere, va fi și cea mai rodnică pentru un parteneriat mamă-copil de lungă durată, constă în...mită. Da, exact, la un număr de poze în care binevoiește să se afișeze eu îl recompensez cu ceva, stabilit de comun acord. În lipsă de alte variante sunt șanse maxime să consimt și să cădem la pace. Mi se pare cea mai simplă variantă, iar atâta timp cât amândoi suntem mulțumiți altceva nu mai contează.
Ce intenționez să fac cu privire la atitudinea sa? Nimic în mod deosebit. Sincer, mai degrabă o găsesc amuzantă. Tocmai pentru că sunt conștientă că nu mai este bebeluș și pentru că este perseverent în modul său de manifestare. Îmi place faptul că are personalitate, dar din păcate pentru el și din fericire pentru mine intenționez să fac poze cu el și la 70 de ani. Shh, el nu știe încă asta. Desigur, dacă mă mai țin puterile. Pentru că este singurul meu copil și îl iubesc. Ce sens ar avea să fac poze cu copii străini?! Care ar mai fi farmecul? Căci este distractiv să asiști la o mutriță îmbufnată la fiecare selfie sau poză pe care o ai în minte. Da, știu că este enervant pentru el, așa că nu va deveni un obicei. Îi voi oferi și șansa să zică nu dacă va fi cazul.
Iar până la urmă, dacă stăm să ne gândim, aceste poze sunt amintiri neprețuite. Nu acum, dar peste 10, 20, 30 de ani va fi un adevărat bărbat. Și îmi voi dori cu siguranță să îi revăd fața de la 12 ani. Sau poate că nu voi mai fi eu alături de el. Nu poți să știi niciodată ce îți rezervă viața. Așa că nu este exclus ca el să fie cel care să privească pozele făcute cu mine și să își amintească cât de rău îl enerva mama când îl punea să stea la poză. Și ce bine a făcut totuși că acum are zeci și sute de amintiri, la îndemână și pentru nepoții săi.
În final, doresc să menționez că am scris acest articol cu intenția de a destinde atmosfera și, sper, de a regăsi și alți părinți care trec prin aceeași situație amuzantă și nicidecum pentru a stârni dezbateri aprinse legate de drepturile copiilor sau indignare față de insistențele mele. De asemenea, pentru cei care nu cunosc legătura dintre noi, împărtășesc alături de fiul meu o relație bazată pe multă comunicare și umor. De aici și replicile lui sau ale mele, de un sarcasm greu de înțeles din exterior. Dar, de fapt, tocmai aici este și iubirea. De neînțeles pentru majoritatea, dar atât de simplă și de simpatică pentru noi.
Citește și: Motivul trist pentru care mămicile fac selfie cu bebelușul lor
Urmareste-ne pe Google News
