O pagină de jurnal de tătic mai puţin amuzantă, influenţată, evident, de întâmplările pe care le urmărim toţi la emisiunile de ştiri. O pagină de jurnal de tătic în care Alecu Racoviceanu exprimă frica prezentă în sufletul oricărui părinte.
De ceva timp - să tot fie vreo 7 ani - îmi place să mă uit la unele știri și ca părinte. E o percepție total diferită, mai emoțională, participi altfel la spectacolul, altfel rece, al știrilor de toate zilele. La început a fost un joc, după ce ai auzit mii de știri la sute de ședințe de sumar, să vezi, ca un exercițiu, dacă te mai face ceva să tresari.
Apoi nu a mai fost un joc. Cu timpul, orice părinte începe să tresară la informații la care altădată nu avea nici o reacție. Orice ai avea de făcut, sunt câteva cuvinte cheie care te opresc, tresari, ciulești urechile. Ești conștient că nu are legătură cu tine, că ai tăi sunt la adăpost, dar te oprești, tresari, ciulești urechile.
E natural! Mai ales când ai acasă copii mici.
Ah, fiindcă a venit vorba de copii mici.
Foto: amfoto.ro
Eram cu Sofia pe stradă. Când e fericită - și era, că abia căra păpușa cu burtă de care tocmai v-am povestit (click, dacă ați uitat) - Zuf a mea salută oamenii pe stradă:
-Bună!
Îi zice ea unei femei care vindea ghiocei pe stradă. Primăvara stătea să explodeze și sunt convins că între soare și râsul Sofiei era o legătură.
-Bună, ce faci, prințesă mică?
Sofia s-a oprit, a strâns în brațe cutia cu păpușa, s-a-ncruntat și a spus tăios:
-Eu sunt fată mare, nu mică! Tu ești fată mare?
Ăștia suntem, nu ne mai schimbăm, când e rost de o glumă fără perdea suntem primii. Așa și florăreasa:
-Nu mai sunt fată mare. Unde mai găsești acum fete mari?
Și mi-a zâmbit cu subînțeles. Și tot cu subînțeles am spus și eu:
-Am eu acasă două!
Femeia a cules un buchețel de ghiocei din coșul de la picioare și l-a întins Sofiei:
-Cât timp, dragă domnule? Cât timp?
Au unii oameni un talent special să strice orice zi frumoasă! De fapt, sunt convins că a și plouat în după-amiaza aia.
Dar nu asta doream să vă spun, dar, scuzați, oricât de atent ai fi, cu urechile ciulite și fruntea șifonată de griji, nu te poți abține să nu zâmbești în fața amintirilor dulci.
Acum tresar și ciulesc urechile la știrile despre copiii cu e-coli. Număr și eu morții, 3, când scriu și sper aici să se blocheze blestematul abac.
Ca om care a văzut mai multe anchete de tragedii decât apucă ei să vadă într-o viață de furat filme de pe net știu că în astfel de cazuri planul de anchetă e mai simplu decât pare, dar e greu de dus la final. Să cauți alimente comune, apă, tratamente comune, locuri comune unde au fost copiii, să aștepți teste de laborator, toate durează. Dar cât timp faceți astea - sau cât ar trebui să le faceți - comunicați și, dacă puteți, faceți asta inteligent.
Nu mă speriați, că și așa, eu, părintele, ciulesc urechile la astfel de știri. Și vă iau în serios, cu apa, cu portocalele, cu mai știu eu ce. Și inima strânsă rămâne și după ce spuneți că nu e apa, nu e portocala. Am nevoie de o perioadă ca să mă conving, pentru că, nu știu dacă înțelegeți, e vorba de copiii mei. Și nu aș risca.
Citiţi continuarea aici.
Urmareste-ne pe Google News
