Primul contact al Alecsiei cu chelia lui taica-su a venit in primul an de gradinita. Adica nu credea ca tati are plete, doar ca nu se vad, dar o lua ca pe ceva ce face parte din casa, ca dulapul cu multe sertare in care poti cotrobai ore intregi. M-am dus sa o iau si am dat, chiar langa poarta, de un baietel care urla ca din gura de sarpe. L-am ocolit, i-am aruncat o vorba buna, dar el s-a uitat la mine si a urlat si mai abitir. M-am gandit, in timp ce incercam sa-mi identific fetita in viermuiala de mini-oameni din curte, ca unii parinti nu stiu sa-si creasca plozii si ca noi suntem fericitii posesori ai unui exemplar linistit.
Un gand s-a indreptat si catre educatoare. Ce suflet au daca lasa un copilas de nici 3 ani sa-si urle singur durerea si, mai ales, unde erau cand ceva i-a declansat supararea? Nu le-am spus nimic, gandind ca tatal sau mama baietelului vor rezolva ferm problema. Am luat-o pe Alecsia si am pornit spre iesire. La poarta am trecut din nou pe langa cel care plangea. Alecsia mi-a spus:
- Raducu plange de la pranz.
Foto: www.alexmazilu.ro
Indignarea mea a crescut. Ce monstru putea sa declanseze asa durere? Cum de nimeni nu a putut interveni la timp? Oare copilul meu e in siguranta?
- Dar de ce plange Raducu?
- N-are tatic...
Am strans mai tare manuta Alecsiei in a mea. Dumnezeu e bun cu noi, suntem toti, ne cunoastem, crestem impreuna. Pentru Raducu - al carui planset il auzeam inca, desi ne indepartasem destul de gradinita - lumea se termina la jumatate. Oricata dragoste i-ar oferi mama lui, ceva ii va lipsi mereu. Am gandit: „Plangi acum, Raducu, poate asta te va intari!"
- Dar ce s-a intamplat de...
- Pai, sa vezi, azi l-a adus cineva la gradi, un domn cu par lung, cam ca al lui mami. Si eu l-am intrebat cine e domnul ala si Raducu mi-a spus ca e tatal lui. Eu i-am zis ca nu se poate, ca tatii nu au par! Si, nu stiu, de atunci plange!
Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa.
Pe Alecu Racoviceanu il gasiti si aici.
Urmareste-ne pe Google News
