Poveste absolut reala.
-Tati, ce e aia "doliu"?
Nu, nu ai cum sa le feresti de tot ce auzim si noi, oamenii mari. Nu le poti invalui sufletul intr-o panza din praf de pe aripile zanelor, sperand sa ramana mereu curate.
Pur si simplu asta e lumea pe care le-o lasam. Atat am putut. Nu e cu mult mai buna decat cea pe care ne-au lasat-o parintii nostri. Si aproape la fel cu cea mostenita de ei.
Ma uitam la stirile despre tragedia de la clubul Colectiv si nu am bagat de seama cand au intrat si fetele in sufragerie. De obicei suntem atenti, mutam imediat, ca nu cumva cuvintele care ne descriu realitatea sa le manjeasca mintea prea devreme.
Acum nu am apucat si, in loc sa-i raspund Alecsiei, am luat-o in brate si mi-am cufundat fata in parul ei.
Habar nu aveam ce sa-i spun. Ce e doliul? Resemnarea ca am esuat? Ca le-am construit - probabil din prostie - o lume roz, dar ca in jurul lor e mlastina in care vor calca, orice am face noi, parintii. Noi doar amanam momentul cand o vor face.
"Lasa-i sa mai creasca! Au timp sa dea cu nasu-n mizerie!" Asta au spus parintii nostri, noi repetam. Gresim?
As fi vrut sa ii spun ca lumea e plina de capcane, ca noi nu am reusit sa le curatam drumul de ele. Ca nu le-am netezit drumul.
Aproape 20 de ani m-am ocupat de omoruri, am vazut cum omul este cea mai periculoasa fiara, cum singurul dusman natural al omului este un alt om. Si acum vad ca nu am schimbat nimic. Nu am facut decat sa inteleg un puzzle care a ramas neschimbat. Imobil ca un tablou intitulat "natura moarta cu natura umana".
-Tati, nu-mi raspunzi?
-Du-te la mami, tati are treaba...
Ma asteptam sa aud din nou, din camera cealalta intrebarea care m-a pus si pe mine pe ganduri, dar nu a fost asa:
... Continuarea aici.
Urmareste-ne pe Google News
