Uneori, taticii nu au putere sa raspunda intrebarilor copiilor. Uneori nu au puterea sa recunoasca neputinta. Uneori, pe cate o pagina din Jurnalul de tatic al lui Alecu Racoviceanu, lacrimile spun mai multe decat vorbele. De data asta nu zambim, dragilor. De data asta ramanem pe ganduri, in tacere.
Poveste absolut reala.
Foto: Alex Mazilu
Nu, nu ai cum sa le feresti de tot ce auzim si noi, oamenii mari. Nu le poti invalui sufletul intr-o panza din praf de pe aripile zanelor, sperand sa ramana mereu curate.
Ma uitam la stirile despre tragedia de la clubul Colectiv si nu am bagat de seama cand au intrat si fetele in sufragerie. De obicei suntem atenti, mutam imediat, ca nu cumva cuvintele care ne descriu realitatea sa le manjeasca mintea prea devreme.
Habar nu aveam ce sa-i spun. Ce e doliul? Resemnarea ca am esuat? Ca le-am construit - probabil din prostie - o lume roz, dar ca in jurul lor e mlastina in care vor calca, orice am face noi, parintii. Noi doar amanam momentul cand o vor face.
Aproape 20 de ani m-am ocupat de omoruri, am vazut cum omul este cea mai periculoasa fiara, cum singurul dusman natural al omului este un alt om. Si acum vad ca nu am schimbat nimic. Nu am facut decat sa inteleg un puzzle care a ramas neschimbat. Imobil ca un tablou intitulat "natura moarta cu natura umana".
-Tati, nu-mi raspunzi? |
Cauta o gradinita in orasul tau