Jurnal de tătic. Un lanț de fantomă, mama și fetele mele

-Tati, îmi cânți?
Ca să înțelegeți cum sună asta, trebuie să mă fi auzit măcar o dată cântând. De altfel, cu excepția fetelor mele, mai toți cunoscuții mei m-au auzit cântând o singură dată-n viață. Se pare că le e deajuns. După aceea devin profund interesați de menajarea corzilor mele vocale.

Acum mulți ani, furat uneori de veselia unui pahar în plus, strigam:
-Am chef astăzi să cânt cu lăutarii!
Când spuneam asta, cei care avuseseră deja privilegiul de a mă mai fi auzit cântând ziceau:
-E târziu, poate n-ar fi rău să cerem nota și să mergem pe la casele noastre!

Unii compară vocea mea cu a unui bichon care, închis în budoar, aude cum lupii de afară urlă la luna plină. Alții spun că vocea mea le amintește, subtil, de scârțâitul lanțului târât prin casă de o fantomă.
În general, se pare că doar două persoane apreciau cântatul meu, mama și Creatorul. Altfel, cum încep să cânt, nu văd de ce aud un "Taci, în Dumnezeii mă-tii!" Alteori, Creatorul mă părăsește și aud numai "Taci, în gâtul mă-tii!"

Când umblu în sertarul cu amintiri...

Nu cel de acum, când sunt părinte la rândul meu, ci sertarul mult mai vechi, unde sunt înghesuite amintirile din copilăria mea. Acolo e mereu mama gata să mă aplaude când cânt. Și sunt mai toți cunoscuții ei, cu fețe plouate, ascultând cum eu rag "Românașului îi place sus la munte, sus la munte, la izvor".

Mama mereu spunea: "Ia, cântă-i lui tanti un cântecel" și apoi, întorcându-se spre prietena sa, spunea: "Are luni serbare și e bine să repete, să se învețe cu publicul!"

Cam de atunci am auzit eu pentru prima oară și expresia "Poate are..."Continuarea aici.