Sunt destule exemple negative in lumea asta, pe strada, la scoala, in parc. Voiam ca macar acasa sa aiba parte si sa vada un model bun de urmat. Cum altfel as putea avea un baiat bine crescut?! Ma deranjau inclusiv jocurile lor de-a boxul, prin care il invata sa dea cu pumnul, "Ca sa doara! Nu cu palmele, ca fetitele!". Eu nu sunt de acord cu niciun fel de violenta, daramite cu cea fizica. Cum poti oare sa inveti un copil de nici 4 ani sa faca diferenta intre a te apara si a te lupta ca un bataus fara minte? "Ce, vrei sa vina batut acasa?", imi spunea mereu sotul meu. "E baiat, draga! Nu e fata, ca tine! Las' ca ma ocup eu de educatia lui in privinta asta!". Asa imi trantea doua, trei vorbe ca sa-mi inchida gura.
Am pornit pe aceasta tema nenumarate discutii cu sotul meu, atragandu-i mereu atentia si incercand sa-l schimb cumva (desi, pana sa avem copilul, nu am avut astfel de porniri dictatoriale). Niciun rezultat! Dupa indelungi framantari si cautari de solutii miraculoase pentru crearea unui camin perfect, de dragul copilului meu, brusc m-a lovit! Acesta este tatal lui, asa cu injuraturile specifice, cu temperamentul iute, cu muzica tare la petreceri, in diminetile de weekend sau la casetofon in masina.
Asa stie el si asa vrea sa se joace: cu pumnii, nu cu mintea, descurcand puzzle-uri (desi, ca sa fiu acum cinstita, au fost destule ocazii cand pictau si facea puzzle-uri impreuna). Asta-i tatal sau si nu altul! Degeaba ma plang acum. Daca este sa caut problema la origini, poate ar fi trebuit sa-mi fi selectat cu mai multa atentie partenerul si tatal copilului meu, dar... cine-i perfect pe lumea asta?
Realitatea este una singura: este tatal lui, asadar, cu ce drept incerc eu sa-i modelez un altul?! Pana la urma, daca ma uit la "barna" din ochiul meu, nici eu nu-s perfecta sau nu ma incadrez in modelul de adult pe care as vrea sa-l aiba copilul meu in preajma. Despre mine nu prea-mi vine sa insir defecte, dar si eu sunt iute la manie, dezordonata, mananc in fata monitorului, lenesa de multe ori. Asadar, intrebarea este: ce invata copilul meu de la mine? Pana acum il criticam doar pe tatal lui, ca invata lucruri urate de la el...
Din ce-am mai citit stiu ca tatal are un rol important in viata unui baietel, el fiind primul model pe care si-l ia. Iar eu, in ideea de a-l creste cat mai bine pe Iusti, idee dusa la extrem (acum vad asta), am incercat sa-i prezint un tata fals. Unul calm si tot timpul disponibil pentru citit povesti, chiar daca este obosit sau are chef de-un joc pe tableta... unul care nu injura, care nu tipa, care nu tine picioarele pe masa. Bineinteles ca incercarile mele nu au avut deloc succes, sotul meu fiind cat se poate de putin maleabil. Acum insa nu voi mai incerca sa intervin sau sa pun stapanire pe relatia lor. Nu este corect!
Pentru mine, epifania pe care azi am trait-o este ca un tata trebuie sa fie prezent in viata copilului daca el vrea, cand vrea si asa cum este el, cu bune, cu rele. Cu toate astea, am mai intalnit mame care tot incearca sa "altereze" aceasta imagine, primul exemplu fiind chiar la mine acasa. Cu totii vrem sa fim un model pentru copiii nostri, dar de cele mai multe ori este dificil sa ne abatem de la proastele obiceiuri. Schimbarea trebuie sa vina din interiorul nostru si in niciun caz nu va avea loc "datorita" unor cicaleli. Eu una asa consider!
La final, am o intrebare pentru voi... sau mai multe. Cum este tatal copilului vostru? Ati incercat vreodata sa-l schimbati, de dragul copilului vostru? Cum reactionati cand injura de fata cu cel mic?
Cu drag,
Alexandra Irimiea
Redactor Qbebe
Urmareste-ne pe Google News
