Mamici de cariera: interviu cu Adriana Scripcariu, directoarea primei scoli primare cu specific de patrimoniu din tara

A renuntat la Bucuresti si s-a stabilit impreuna cu familia la Piscu, un sat din judetul Ilfov. El - sculptor, ea - doctor in Istoria Artei si scriitoare de carti de patrimoniu pe intelesul copiilor. O familie de artisti care a dat tumultul Capitalei pe viata la tara. Aici, a deschis o scoala proprie, prima cu specific de patrimoniu din tara si a insufletit un mestesug de mult uitat - olaritul.

Un interviu despre ce inseamna sa fii mamica si care sunt valorile autentice ale familiei cu Adriana Scripcariu, directoarea Scolii Agatonia, desemnata Femeia Anului 2014 la Categoria Initiativa in Sprijinul Semenilor.

Ce sentimente noi incercati de cand sunteti mamica?
Sunt multe, prea multe sentimente pentru a le putea comprima in cateva cuvinte. Ansambul lor ar putea fi insa pus intr-o afirmatie paradoxala. De cand sunt mama, am trait incetul cu incetul abandonarea de sine si totodata sentimentul ca, pentru copiii mei, sunt cel mai important om de pe pamant!

Exista viata personala dupa maternitate?
Pentru mine, mai ales dupa maternitate, a existat doar viata personala. Distinctia aceasta imi este straina. Pentru mine familia este un intreg, nu o alaturare de persoane. Sigur, am descoperit impreuna, in timp, acest sentiment. Suntem 8, legati cu fire nevazute unii de altii. Suntem cu totii si da, reusim sa gasim momente si pentru „a fi in doi".

Sau viata adevarata incepe cu primul copil?
N-as sti sa valorizez cu adevarat sau mai putin adevarat, inainte si dupa. Cert este insa ca venirea primului copil poate fi o mare schimbare. La noi asa a fost. A fost inceputul unei maturizari, o viata noua, foarte diferita de cea dinainte. Trairea a devenit mai intensa, timpul mult mai pretios.

Prin ce s-a remarcat fiecare nastere in parte?
Prima nastere mi s-a parut grea, cu toate ca a fost o nastere obisnuita, fara mari complicatii, o nastere naturala, la spital. Este adevarat, nu stiam mai nimic si ma confruntam prima data cu durerea intensa in fata careia n-am fost prea curajoasa... Nu ma pot lauda cu nasteri de poveste, asa cum aflu de la altii. Totusi, urmatoarele nasteri au fost din ce in ce mai simple. Durata travaliului a scazut din ce in ce, iar faptul ca stiam ce urmeaza a contat mult. Cat despre usurarea si bucuria pe care le simti odata ce ai nascut, acestea recompenseaza toata greutatea sarcinii si toate emotiile nasterii. Este un sentiment care nu poate fi inteles din vorbe, nu poate fi decat trait. Pentru mine este una dintre putinele fete ale fericirii.

Aveti 6 copii. Multi v-ar privi ca pe o eroina. Dumneavoastra cum va considerati?
Eu cred ca este ceva normal. Depinde mult la ce te raportezi. Daca privesc cu doua-trei generatii in urma, as putea spune ca avem o familie cu totul obisnuita. Dar pe atunci oamenii pretuiau mai mult maternitatea si viata insasi. Cat despre eroism, termenul mi se pare hilar in acest context... Eroismul este ceva care depaseste si transcende faptul comun. Apropos de maternitate ar fi, stiu si eu, sa nasti si sa cresti copii cu devotament atunci cand esti intr-o situatie grea, sa cresti cu speranta copii bolnavi, sa adopti copii pe langa cei ai familiei. In ce ma priveste, nu ma consider a fi intr-o situatie dificila. Pana la capat, acesti copii sunt bogatia noastra, sunt cei care dau vietilor noastre un rost de netagaduit, cei care ne inspira si ne motiveaza si in proiectele noastre profesionale.

Ganditi-va la 3 atribute care il caracterizeaza pe fiecare copil.
Ioan (13) - prietenos, meditativ, statornic;Tecla (10) - miloasa, sensibila, saritoare; Maria (8) - dragastoasa, glumeata, vioaie; Teodora (5) - generoasa, harnica, rabdatoare; Grigore (3) - istet, vorbaret, hotarat; Constantin (6 luni) - dulce, dulce, dulce.

Cum reusiti sa va "impartiti" in mod egal pentru fiecare dintre ei?
Nu reusesc. Dar se au si unii pe altii si asta conteaza foarte mult. Cand familia este mare, dragostea se inmulteste. Fiecare adauga. Bebelusul, de exemplu, se bucura de mai multe perechi de brate si se multumeste adesea si cu prezenta surorilor. Joaca si harjoana merg mai bine! Ma straduiesc insa si sa ofer fiecaruia timpul sau, cu cei mari sa stau de vorba, cu fetele - "discutii de fete", cu Ioan exploram in doi teritorii diverse, incercand sa-i antrenez spiritul critic si sa ii arat punctul meu de vedere in subiecte controversate. Pentru cei mai mici, imbratisarea si micile discutii afectuoase. Apoi, mobilizarea este generala cand vreunul este in vreo slabiciune. Copiii, mai ales de la o varsta incolo, deprind o anume responsabilitate si jocul de-a mama devine unul serios, cu copil adevarat, cu tot ce trebuie. Sunt antrenamente pentru viata care sper ca le vor fi de ajutor.

Ce inseamna sa fii parinte, din punctul dumneavoastra de vedere?
Eu cred ca a fi parinte inseamna a constientiza si a purta responsabilitatea pe care o ai fata de copiii care iti sunt incredintati de Dumnezeu pentru o vreme. Te straduiesti sa le dai ce poti mai bun, mai ales in plan spiritual. Te framanti pentru ei. Traiesti o perioada dens, cu si prin ei. Copiii insa nu ne apartin cu acea pornire de posesivitate sau cu gandul ca putem dispune de ei, ca de niste mijloace de a ne implini neimplinirile...

Ce calitati trebuie sa aiba un parinte exemplar? Aveti un model in cresterea si educarea copiilor?
Eu cred ca parintii exemplari sunt rari, dar totusi exista. Iar cei care pot da marturie despre ei sunt doar copiii lor si abia cand acestia devin la randul lor maturi sau parinti. Abia atunci poti intelege. Eu nu sunt un parinte exemplar, dar ma straduiesc. Alaturi de primii copii cresti ca parinte. Ai experinte care te formeaza. In acest sens, cresterea este reciproca. Apoi, pe masura ce familia se mareste, sunt lucruri pe care le reusesti mai bine, dar sunt si altele care se resimt de pe urma oboselii sau imputinarii timpului. Este un echilibru sensibil si o concurenta a prioritatilor. Nu am un model in cresterea si educarea copiilor pentru ca nu l-am gasit inca si nici timp pentru a-l cauta nu este... A invata incetul cu incetul sa traiesti dragostea care se daruieste pe sine, poate aceasta sa fie "reteta". Contextele si biografiile sunt extrem de diferite si intr-o asemenea tema detaliile conteaza mult. Invat, insa, mereu din experientele altor parinti, momente pe care le gasesc exemplare si care ma incurajeaza.

Cat de important este sprijinul sotului?
La noi, familia a fost strans unita de la inceput. Am avut aceasta unire ca un principiu de functionare. Prezenta sotului si a tatalui conteaza foarte mult pentru toti. Impreuna, acesta este firescul. La inceput, le faceam pe toate impreuna: baita, schimbat, plimbat, curatenie, mancare. Fiecare facea ce putea si cand putea, straduindu-se sa inteleaga nevoile si prioritatile de moment ale celuilalt. Fara aceasta intelegere este foarte greu. Si din aceasta intelegere simt ca s-au nascut toate in anii nostri de familie.

Va mai ajuta cineva?
Da, hotarat! La inceput n-am avut ajutor. Apoi, pe masura ce familia a crescut si odata cu mutarea la tara am inceput sa avem ajutor: la treburile gospodariei si la supravegherea copiilor. Noi suntem liber profesionisti: munca ne-o organizam si ne-o dozam singuri. Ne simtim impliniti si in meseriile noastre, prin care ne straduim sa aducem ceva bun, fiecare dupa talentul sau si asta adesea impreuna cu copiii. Daca m-as ocupa singura de gospodarie, n-ar mai fi timp de nimic altceva si ceea ce putem darui semenilor nostri s-ar pierde. Intr-o familie numeroasa, chiar atunci cand ai ajutor exista permanent ceva de facut, treaba realmente nu se termina niciodata. Prin urmare, cu tot cu ajutoarele noastre, facem in continuare cu totii, fiecare, ce, cum, cat si cand poate: munca, gospodarie, scoala, joaca. Si mereu raman lucruri nefacute, dar corabia merge inainte.

Care este cel mai frumos aspect in cresterea unui copil? Dar cel mai greu?
Aspecte frumoase sunt prea multe ca sa pot alege unul. Bucurii mari am atunci cand simt increderea copiilor sau cand mergem la colind si cantam impreuna. Greu mi se pare atunci cand sunt bolnavi, unul sau mai multi deodata. Cand simti ca fiecare are nevoie de tine, direct si concret si ca tu esti numai una. Greu este in familiile unde exista copii cu boli grave, dar si in aceste cazuri exista o rasplata: in suferinta dragostea creste foarte mult.

Care este detaliul cel mai important in formarea lor ca adulti?
Eu simt ca foarte importanta este mentinerea increderii si comunicarii reale cu parintii. Cat timp simt ca inima copilului este deschisa, ca mi se destainuie si imi cere sfatul, exista o liniste.

Ce va doriti pentru copiii dumneavoastra?
Imi doresc sa ajunga oameni impliniti sufleteste, in primul rand. Sa se simta bine in meseriile pe care si le vor alege si sa poata aduce un bine semenilor.

Ce ati schimba daca ar fi cu putinta?
In ce-i priveste pe copii n-as schimba nimic. Nici numar, nici varste, nici fel de a fi. Mi-as dori, in schimb, pentru mine sa am mai multa rabdare si sa reusesc sa fiu mai aproape de ei, de fiecare in parte.

Ce ati invatat din meseria de parinte?
N-as numi-o meserie, as numi-o mai degraba o experienta formatoare. Am inteles multe despre om in general, despre dragoste, despre Dumnezeu, parintele prin excelenta. Incerc sa invat in fiecare zi sa daruiesc.

Avand in vedere proiectul pe care il derulati la Piscu, cum reusiti sa departajati viata familiala de cea profesionala?
La noi, aceasta departajare aproape lipseste. Familia invadeaza profesia si profesia este invadata de familie. Acest lucru este foarte evident in creatiile artistice ale sotului meu care este sculptor. Multe dintre lucrarile lui reprezinta in forme arhetipale mame si copii. Cat despre mine, lucrez aproape zilnic cu copiii, acasa. Sunt istoric de arta si scriu carti despre patrimoniu pe intelesul copiilor. Copiii nostri sunt foarte prezenti in proiectele noastre. Cei mari ne ajuta concret, sunt parte din echipa de atelier. Totusi, nu vreau sa idealizez. Exista si momente cand mi-as dori sa pot lasa balta orice munca si sa pot petrece cateva zile linistite cu familia. O mangaiere este totusi ca in acele momente sunt tot acasa si nu la multi kilometri departare. Ca oricat de aglomerat ar fi programul, cina o luam tot impreuna.

De ce o scoala proprie?
Dintr-un instinct parintesc, acela de a-i sti pe copii mai in siguranta. Si aici este vorba, in primul rand, de incercarea de a proteja curatenia sufleteasca a copilariei si de a nu o expune de timpuriu la murdarire. Am avut aceasta experienta dureroasa cu primul nostru copil care si-a petrecut clasele primare intr-o scoala de sat obisnuita. Nu mai traim din pacate timpurile inocentei, iar copiii sunt mai expusi decat oricand unei avalanse de mizerii. Cel mai adesea, parintii privesc neputinciosi.

Cum se desfasoara cursurile la Scoala Agatonia? Ce invata copiii?
Cursurile nostre se desfasoara absolut obisnuit, ca in orice alta scoala primara: aceleasi materii, aceleasi manuale. Diferenta este data de spatiul prietenos, de curtea larga si verde, de obiectele vechi si pretioase care inconjoara copiii cotidian, de numarul mic de copii pe care ii putem supraveghea mai bine, de atentia care poate fi acordata fiecaruia intr-un grup restrans. Si mai este si preocuparea pentru patrimoniul cultural romanesc: mestesuguri, obiceiuri, sarbatori. La noi, copiii vin fara telefoane si tablete chiar daca unii le au acasa. Incercam sa ne ingrijim si de obisnuintele crestinesti: Tatal nostru, impreuna, de dimineata, uneori mergem la biserica cu copiii in sarbatori, lucram icoane pe sticla.

Cum reusiti sa va autofinantati?
Ne autofinantam tot cu ajutorul patrimoniului! Organizam workshopuri de initiere in mestesug, de obicei olarit, specific satului nostru. Primim la atelier multi copii, in excursii scolare, familii, mai ales sambata, grupuri in teambuilding. Ceea ce ma bucura este ca reusim sa ne mentinem pe linia de plutire lucrand tot in beneficiul misiunii noastre, aceea de a promova patrimoniul cultural romanesc in educatie.

Care este secretul acestui proiect de succes?
Daca exista un secret, acesta este tot in familie. Pentru ca facem aceste lucruri in primul rand pentru proprii nostri copii si impreuna cu ei avem puterea de a merge inainte. Apoi mai este faptul ca ne simtim impliniti acasa, la Piscu. Asa cum ne doream cand am parasit orasul, le-am adunat pe toate intr-o ograda. Si istoria satului in care ne-am nimerit ne-a ajutat sa ne gasim un rost aici.

Cautand mai multe informatii, am descoperit ca tocmai ati fost nominalizata una dintre femeile anului 2014, la categoria Initiativa in Sprijinul Semenilor. Sunteti un pionier in promovarea patrimoniului cultural in educatie. De unde aceasta idee si dorinta?
Este modul in care imi pot face meseria de istoric de arta in contextul meu biografic: intr-un sat, inconjurata de copii, ai mei si ai altora. Cand am inceput sa descopar copiilor mei frumusetile pe care le regaseam in meseria mea, mi-am dat seama cat de interesante si atractive pot fi astfel de cunostinte in plan educativ, atata timp cat te straduiesti sa le scoti din zona unui limbaj tehnic si sa faci perceptibila caldura vietii care le insoteste. La Piscu, am gasit copiii satului care nu stiau nimic despre istoria lor culturala locala. 5 ani de-a randul am organizat pentru ei scoli de vara si tabere de explorare a patrimoniului cultural al altor sate, pentru a-i face constienti de valorile locului lor natal. Asa am inceput sa povestesc copiilor despre patrimoniu. Intr-o casa veche de paianta le tineam mici seminarii de istoria artei, pe intelesul lor, cu proiectie de imagini. Din aceste lectii s-a nascut intai Prima mea carte despre lut si odata cu ea constiinta ca istoria artei trebuie repovestita pentru copii. Au urmat apoi doua manuale despre patrimoniul cultural local, judetele Ilfov si Brasov. Gandirea a fost simpla, nimic nou in fapt dar, din pacate, un demers in mare parte uitat. In avalansa de informatii acumulate de-a valma de copiii zilelor noastre lipseste tocmai capitolul atat de important de familiarizare serioasa cu valorile spatiului cultural natal. Stiu prea putin despre ce se intampla in alte tari europene, dar in Romania asa este. Un paradox: copiii acestei generatii stiu multe despre planete indepartate si animale bizare din jungla si putin, adesea nimic, despre bogatia spirituala de langa ei.

Cum este "desenata" o familie de artisti? Care sunt activitatile pe care le faceti impreuna in timpul liber?
Este desenata adesea de copiii ei! Facem plimbari cu bicicleta prin imprejurimi, scurte calatorii, jucam fotbal, ping-pong, sah sau remi. Cantam, mergem la expozitii, in parc sau la targul de antichitati. Seara, cand apucam citim povesti, mai vedem cate un film. Duminica, de obicei, este ziua noastra pe care ne straduim s-o pastram, cu totul impreuna.

Se regasesc printre cele promovate la scoala?
Preocuparile de la scoala sunt o prelungire a celor de acasa si un loc in care impartasim si celorlalti ideile si pasiunile noastre. Primim si ideile doamnelor invatatoare si uite asa, cu inspiratie de la fiecare, ne umplem zilele cu activitati frumoase.

Copiii va mostenesc pasiunile?
In mare parte, da. Pentru ei munca noastra este foarte concreta. Pot observa totul pe viu, de la gand pana la finalitate. De la idee pana la cartea de pe raftul librariei si de la prima schita pana la statuia de pe soclul din oras. Sper ca asta le va da increderea ca organizarea vietii si a prioritatilor sta in mainile fiecaruia dintre noi si ca aparentele limitari impuse de anumite contexte sociale pot fi depasite atunci cand esti harnic si hotarat.

Ati dat Bucurestiul pe "viata la tara". Care sunt avantajele traiului la tara pentru copii, mai ales? Exista si dezavantaje?
Pentru copii avantajele pot fi mari, daca sunt insotite si de o preocupare dinamica pentru educatie. La tara poti avea surse de sanatate: aer curat, hrana ecologica, loc de joaca de cum iesi din casa, natura cu darurile ei aproape. In ce priveste insa oferta educationala saracia este mare si, de aceea, multe familii nu fac acest pas. Noi am rezolvat aceasta problema, pana la varsta gimnaziului, creand noi insine o scoala! Copiii iau ore de pian si de engleza, merg la inot. Daca pentru toate acestea ar fi trebuit sa ajung la Bucuresti ar fi fost foarte greu, aproape imposibil, mai ales ca intr-o familie numeroasa organizarea este de grup, nu te mai poti ocupa de un singur copil. Compensam insa cu efortul mentinerii micii noastre scoli. Variantele perfecte nu exista, nu le poti avea pe toate, dar poti sa-ti alegi efortul pe care esti dispus sa il faci si sa iti stabilesti prioritatile.

Din moment ce ati optat pentru o educatie privata, serviciile de sanatate sunt tot private?
Nu, avem asigurare de sanatate la stat. La nevoie, am fost internati in spitale de stat. Dar am fost, slava Domnului, destul de sanatosi. In 14 ani am avut cateva peripetii mai serioase, in rest am vorbit cu medicul la telefon.

In ce conditii v-ati intoarce la oras?
Nu m-as introarce la oras decat daca as fi constransa de o anumita situatie problematica. De buna voie, nu!

Care sunt primele sfaturi pe care le-ati da unei mamei pentru dezvoltarea armonioasa a copilului?
Sa experimenteze dialogul real cu copilul. Acela din care si mama are de invatat, acela prin care se dezvaluie sufletele, acela care poate naste increderea totala la varsta copilariei si prietenia adevarata la maturitate. Si sa tina minte ca timpul este relativ. Orice bucurie si orice suferinta raman scrise in suflet si acestea sunt cele care deseneaza profilul noului om care creste, cu lumini si umbre... Si sa nu creada despre sine ca poate rezolva totul. Sa se straduiasca dar sa-si puna la randul ei increderea si nadejdea in mainile Parintelui, Dumnezeu, singurul care intelege cu adevarat taina fiecarui suflet.