Aseara, de exemplu, m-a sunat o prietena veche cu care mai tin legatura constant si care, chiar daca nu are copii, se dovedeste a fi destul de rabdatoare cu motivele pentru care nu pot raspunde in anumite momente ale serii: fie imbaiez o fiinta mica de doi ani si jumatate, fie rezolv vreun exercitiu la matematica de care cel mare „a uitat", fie pregatesc cina, strang jucarii sau pur si simplu ma aflu in plina cearta cu un preadolescent sau direct implicata intr-un tantrum de toddler. Nu conteaza motivele, i-am explicat mai demult si a inteles, prin urmare, din cinci apeluri ratate in diferite momente ale serii, unul tot ma nimereste relativ libera.
Spun relativ, pentru ca o convorbire telefonica la mine se poate desfasura dupa cum urmeaza:
De cum am vazut pe display ca suna prietena mea, intentionez sa dispar pe sestache intr-un colt al locuintei de unde as putea sa vorbesc in liniste. Dar ca si cum ar avea un senzor ascuns pentru depistarea convorbirilor, copila imi bareaza drumul si se cere in brate. Incercand s-o ocolesc, nu fac insa decat sa-i stranesc incapatanarea si se pune pe proteste zgomotoase, astfel incat in primele zece secunde nici nu inteleg ce-mi spune prietena in telefon, caci in urechea cealalta imi zbiara o copila.
Dupa ce s-a linistit fata la mine in brate si se incheaga conversatia, il aud pe cel mare strigand din baie ca s-a terminat hartia igienica. Cu fata pe soldul stang si telefonul proptit sub barbie, caut un sul nou. Odata problema rezolvata, ma prefac ca am nevoie de ceva de pe balcon, incerc sa profit de ocazie ca fata e interesata de manerul usii si o depun langa mine. Dar nu trec doua minute, ca se ridica zbierete ascutite de la nivelul copilei - si-a prins un deget la usa. Nu tare, dar suficient cat sa trebuiasca sa pupe mama ca sa treaca, acum si aici, pierzand urmatoarele doua minute din ceea ce-mi povesteste amica mea.
Cand copila s-a linistit si eu imi pot continua conversatia telefonica, imi vine o idee: stai ca-l pun pe asta mare sa aiba grija cateva minute de sor-sa, ca sa vorbesc si eu in liniste. Iar ca sa ma asigur ca nu trage nimeni de mine, ma refugiez in baie. Unde, slava Domnului, sprijinita de masina de spalat, fac schimb de noutati cu amica mea in liniste si pace. Apoi inchid, ies si-mi vine sa lesin.
Peisajul din sufragerie e apocaliptic. Pe jos zace imprastiata toata cutia cu jucarii, printre niste hartii importante extrase cu dibacie de degete mici dintr-un sertar, calcate in picioare si partial decorate cu creioane cerate. Pe canapea, copila mananca un iaurt si se uita la desene animate. Mananca e un eufemism, caci iaurtul e mai mult pe bluza si pe canapea decat in gura ei. In timp ce baiatul cel mare, cum altfel, sta langa ea foarte concentrat pe tableta.
Citisem undeva ca mamele, atunci cand trebuie sa dea un telefon, este recomandat sa aiba o cutie speciala cu multe jucarii mici si care se scoate numai si numai cu aceasta ocazie. Mi-e din ce in ce mai clar, va trebui sa-mi fac neaparat si eu o asemenea cutiuta magica.
Urmareste-ne pe Google News
