In fiecare zi privesc la copilul meu si ii absorb cu nesat fiecare cuvant, respiratie, fiecare gest, fiecare lacrima si fiecare zambet. Intrebarea "iti schimba un copil viata?", pe care multi mi-au adresat-o primeste mereu acelasi raspuns: "DA! Iremediabil si extraordinar, desi ramai tot tu, devii altul: mai bun, mai iubitor, mai empatic, mai aventuros si mai optimist." Pentru ca in fiecare zi, fetita mea imi ofera lectii de viata pretioase, si ma schimba.
Prea multe jucarii in cos, le acopera pe cele cu adevarat importante
Noi nu am avut jucarii, am fost generatia care se juca fericita pe caldaram cu creta si cu pietre, cu mormolocii din apa si cu barcute facute din cutii de carton. Asa ca tindem sa exageram si sa cumparam jucarii muuulte copiilor nostri, ca ei sa aiba, nu ca noi. Insa, pe masura ce cosurile de jucarii se umplu, si interesul Anyei pentru ele scade. I-am cumparat tot felul de animalute miscatoare, cu multe butoane, cu zeci de functii si cate altele. Cu ce se joaca ea? Cu o ambulanta de 10 lei, care are lumini si merge prin casa "ca sa salvam oameni". Pentru ca ea vrea sa ajute oamenii. Si ziua cand ambulanta a disparut in cosul cu jucarii, sub un maldar de piese lego, ziua cand a plans sufocandu-se de dorul ambulantei, m-a invatat ca nu valoarea jucariei conteaza, si nici numarul lor, conteaza ceea ce invata de la acea jucarie si modul in care ii pune imaginatia la contributie. Asa cum nu conteaza cu cate obiecte ne inconjuram in viata de zi cu zi, ci daca ele ne ajuta sa fim oameni si sa ne bucuram de ceea ce ne ofera viata.
Un prieten este mai valoros decat o mie de jucarii
Daca in primii doi ani copilul se multumeste sa descopere lumea, cu ajutorul parintilor lui si al jucariilor, incepand cu varsta de doi ani "animalul social" din el incepe sa isi faca simtita prezenta. Si cea mai clara dovada o reprezinta orele de joaca alaturi de prietenii lui, cand alearga fericiti prin iarba, cand discuta concentrati despre un gandacel sau fac intrecere pe triciclete. Iar o zi de sambata alaturi de prieteni este mai fericita, mai colorata si mai vesela decat oricare alta zi cand este singur in casa cu jucariile lui scumpe si plictisitoare. "Mami, vreau afara, sa gasim prieteni", imi spune Anya in fiecare zi. Si isi face prieteni atat de usor, atat de simplu si de curat, facandu-ma sa inteleg ca oamenii sunt cei care ne fac viata mai frumoasa, nu banii, nu obiectele, nu hainele de pe noi.
Nu este de ajuns sa o arati, trebuie sa si spui "te iubesc!"
Pe masura ce ne maturizam invatam sa ne ascundem emotiile, si sa nu ne afisam, sa nu spunem, sa nu ne manifestam in vreun fel care "ne-ar face de ras". Sunt de acord ca anumite emotii nu trebuie sa le aratam tuturor, insa dragostea nu este unul dintre acele sentimente pe care trebuie sa le ascundem. Si, desigur, aceasta mica lectie de viata mi-a fost demonstrata cu o acuratete extraordinara de fiica mea. Intr-una dintre zilele acestea a vrut sa vorbeasca la telefon cu tatal ei, care se afla la birou, inconjurat de alti oameni. Si, desigur, ca Anya i-a spus "tati, te iubesc.". Iar tatal ei nu i-a raspuns, poate pentru ca a fost si luat prin surprindere, poate si pentru ca cei din jurul lui ii ascultau fiecare vorba. In acel moment Anya nu a spus nimic. Apoi seara, la culcare, dupa ce tati i-a citit povestea, cu cea mai inocenta privire i-a spus: "Tati, tu si cu mami trebuie sa aveti grija de mine si sa ma iubiti.", "Da, tati, sigur ca avem grija de tine si te iubim.", i-a raspuns sotul meu. "Si atunci de ce nu mi-ai spus ca ma iubesti la telefon?". De ce? Si asa am inteles amandoi ca o jucarie nu inlocuieste un "te iubesc" spus intr-un moment sensibil. Pentru ca un copil nu poate percepe asta asa cum o percepem noi: "da, mi-a luat cel mai scump parfum, inseamna ca ma iubeste.". Obiectele pentru un copil nu au valoare, insa fiecare vorba a noastra are. Si asa trebuie sa procedam si in viata noastra de zi cu zi, nu-i asa?
Sa renunti nu este o optiune
Inca de mica am invatat-o pe Anya sa fie cat mai independenta si sa faca singura, ceea ce poate face singura. Asa ca de la 2 ani nu ma mai lasa sa ii dau eu sa manance, mananca singura si niciodata nu renunta, cand ii spun ca poate face ea singura un anumit lucru. Acum invata sa se imbrace singura, sa foloseasca toaleta singura, si raman de fiecare data surprinsa de cat de tenace este in a-si realiza scopul. Iar daca ma ofer sa o ajut, se incrunta si imi spune foarte serios: "Pot si singura. Daca ma ajuti tu, nu mai pot singura." Si cata dreptate are. Si imi dau seama cat de bine se aplica aceasta lectie si in viata noastra, de zi cu zi. Ea a stat intr-o zi mai bine de 40 de minute sa invete sa isi incheie nasturii de la camasa, si nu a renuntat nicio clipa. Eu de ce nu as aloca cateva ore sa invat singura sa folosesc un program de editare de poze, care mi-ar usura atat de mult munca?
Daca vrei sa ti se ceara scuze, invata sa iti ceri si tu scuze
Ehe! Subiect sensibil, pentru ca suntem oameni, si de cateva ori mi s-a intamplat sa imi ies din fire, si sa mai ridic tonul. Si nu imi este greu sa recunosc ca gresesc cand fac asta. Insa, in ultima vreme nu mi s-au mai iertat iesirile de catre Anya. Pentru ca de fiecare data cand ea are o iesire emotionala mai puternica, ii explic ca trebuie sa isi ceara iertare. Lucru pe care eu nu il faceam. Insa copilul a crescut indeajuns de mult incat sa imi spuna "Mami, nu e frumos sa tipi, m-ai suparat si este momentul sa iti ceri scuze, pentru ca ma doare in suflet." Pam! Pam! Bum! Bum! Am facut ochii mari, din ei au inceput sa curga lacrimi, am luat-o in brate si dupa ce mi-am cerut scuze, i-am multumit pentru ca mi-a amintit ca, desi suntem predispusi greselilor, in viata trebuie sa ni le asumam, si sa fim constienti ca exista consecinte si ca putem rani pe cei din jurul nostru. Si ca un "imi pare rau", desi nu sterge greseala, sterge "durerea din suflet".
Sa fii parinte este un adevarat proces dinamic si schimbator si, oricat am crede noi ca noi "suntem oameni mari" si ca stim mai bine, vom fi mereu luati prin surprindere de copiii nostri, prin lectiile de viata pe care ni le ofera zilnic. Ei ne invata sa ne bucuram de fiecare moment, de fiecare detaliu pe care viata ni-l aduce in cale, ei ne invata sa fim mai buni, mai iertatori, mai empatici, mai iubitori. Ei ne invata sa zambim, sa redescoperim lumea prin ochii lor, sa o apreciem la adevarata ei valoare. Ei ne invata mult mai multe decat ii invatam noi pe ei, daca stim sa deschidem ochii si urechile si sa ii vedem si sa ii ascultam cu adevarat.
Cu drag,
Gabriela Paladi
Redactor-sef Qbebe
Urmareste-ne pe Google News
