Îmi iubesc copilul și îmi doresc doar ce-i mai bun pentru el. Ca orice părinte. Am știut însă chiar din primii ani de viață că nu-mi seamănă și nu-mi va semăna niciodată. Cel puțin la personalitate, la comportament. Căci la principii îmi doresc din suflet să le împărtășească pe ale mele, pe cele pe care încerc să i le insuflu întotdeauna. Nici nu sunt de altfel ceva ieșit din comun: să fie un om bun și de nădejde. Cam aceste lucruri înglobează aspirațiile mele pentru el. Să fie un om bun în ce face și în modul în care gândește și simte. Să fie un om de nădejde nu doar pentru familie și pentru prieteni, ci și pentru orice suflet ar avea nevoie. Pare simplu la prima vedere, dar în societatea în care trăim spre deosebire de cea din urmă cu câteva generații, un astfel de om devine din ce în ce mai greu de găsit.
În formarea ta ca om am considerat dintotdeauna că pasiunile joacă un rol primordial. Ele te motivează, ele îți dau tăria să mergi mai departe. Ele te reprezintă și în final te definesc. Pasiunea este ceea ce îți dorești să fii, ceea ce te face să te simți liber ca păsările cerului. Și, în mod ideal, ar trebui să fie totuna cu munca. Este perfect real proverbul că fără un strop de pasiune, orice muncă se scaldă în chin...
Pasiunea mea, după cum poate mulți dintre voi știți sau ați observat deja, este să scriu. De dimineața până seara, iar dacă am vreo zi liberă, îmi găsesc singură de lucru. Am senzația că dacă trândăvesc îmi voi pierde antrenamentul. Însă până am ajuns ca pasiunea să-mi devină muncă și munca pasiune am citit și am scris ceva...destul de mult. Am sperat, o bună bucată de vreme, că același lucru se va întâmpla și cu copilul meu. Carne din carnea mea și sânge din sângele meu. Iată însă că nu mă puteam înșela mai mult....Cu toate că încă de la vârsta de 1 an am încercat să-i insuflu pasiunea pentru cărți și citit, optând pentru clasicele povești de la momentul culcării, citite și recitite cu religiozitate zilnică, singurele cărți pe care le citește de bunăvoie și nesilit de nimeni sunt cele care îi plac. Mai exact, cele cu teme dubioase, legate de bunici hoațe și copii pezevenghi...Nu are sens să mai spun că lecturile obligatorii reprezintă un adevărat supliciu, iar când vine vorba de teme la limba română mai bine i-aș tăia o mână decât să îl pun să le facă. Sau mai bine i le fac chiar eu...că tot îmi place și mă pricep. După cum îmi sugerează nu de puține ori.
Propozițiile și frazele pe care le formează în compunerile sale, e adevărat la nivel de clasa a treia, îmi zbârlesc părul pe ceafă. Pe lângă faptul că mi se par interminabile, motiv pentru care și logica se pierde pe drum, abundă în conjuncții fără rost și în exprimări din cele mai contorsionistice. Iar dacă cumva îl pun să povestească, fie întâmplările de pe durata zilei, fie ce a citit, dintr-o carte de o sută de pagini mă pot declara mulțumită dacă formează câteva fraze inteligibile. O bună perioadă de timp aceste lucruri m-au întristat și chiar m-au enervat. Nu puteam concepe cum un băiat de vârsta lui, care îmi este copil, să nu poată să se exprime cursiv, oral și în scris.
Mi-aș fi dorit din suflet să îmi semene. Să putem împărtăși pasiunea pentru cărți, pentru citit și, mai ales pentru scris. Dar nu a fost să fie. Nu sunt genul de mamă care își vede copilul drept trimisul lui Dumnezeu pe pământ, perfecțiunea întruchipată. Sunt conștientă de abilitățile precum și de deficiențele sale. Și consider că toate trebuie cumva îmbinate și folosite spre binele său. Nu-i place să citească și să scrie? Asta este, îi place în schimb să construiască, se pricepe de minune la tehnică și la computer. Ceea ce nu are cum să fie rău, doar își dorește o carieră fix în acest domeniu. Cumva, el a știut înaintea mea ce trebuie să îi placă și ce nu...Fără să îi impun. Sufletul lui a știut să își aleagă bine pasiunile pentru a-i folosi mai târziu în viață.
Iar eu nu pot decât să fiu mândră și să mă bucur. Îi plac jocurile pentru calculator, am încercat să fac tot posibilul să îi asigur strictul necesar pentru a-și pune în practică pasiunea. M-am străduit să îl duc în vizită la companii de profil, specializate în jocuri. Își dorește să devină fie designer de jocuri, fie programator. Între timp, pe lista de aspirații pe termen scurt a intrat și aceea de youtuber. Prin urmare, voi încerca să îi ofer mijloacele necesare pentru a o pune și pe aceasta în practică, respectiv telefon, microfon și orice alte gadgeturi. Știe însă că pentru a reuși cu adevărat ce își dorește și ce își propune trebuie în primul rând să învețe. Să învețe engleză, să învețe limbaj de programare. Acesta a fost rolul meu și cred că orice părinte ar trebui să procedeze întocmai.
Nu este suficient să îi oferi copilului tău libertatea de a se bucura de pasiunea pe care o are, de a-i oferi aripi pentru a zbura. Rolul tău de adult trecut prin viață este să îl ajuți să înțeleagă că pasiunile necesită efort, implicare. Pentru a ajunge ceea ce îți dorești în viață trebuie să înveți, să faci de multe ori sacrificii. Dar în final toate merită. Doar este visul tău. Pe care îl construiești singur, cu propriile mâini. Nu poate nimeni să te care în spate, este datoria ta să ți-l aduci la îndeplinire.
Din păcate, mulți adulți au uitat de acest lucru. Au uitat să lupte pentru ceea ce iubesc, au uitat că trebuie să muncească pentru a se bucura de pasiunea lor. La care nu trebuie să renunțe niciodată. Mulți adulți se complac în situația unui job sub pretextul unei remunerații bune și uită de ceea ce sufletul lor își dorește. Acei adulți mai au șansa de a ajuta generația următoare să își împlinească visele. Însă nu transmițându-le mai departe pe ale lor, cele neîmplinite, ci încurajând copiii să aibă pasiuni proprii. Să fie capabili să gândească și să simtă singuri. Să știe ce își doresc în viață și să nu se dea în lături de la a-și atinge obiectivul.
Ce pasiune are copilul tău?
Citește și: Sportul in viata copilului: informatii importante de la specialisti
Urmareste-ne pe Google News
