"Ca mama mea, nimenea!" Ce simt si spun copiii despre mama lor

Am vazut de multe ori scene sfasietoare de despartire a copilului de mama, dimineata, in vestiarul gradinitei. La inceputul intrarii in comunitate, cand copilul se separa de parinti pentru cateva ceasuri, fara sa aiba acest exercitiu anterior, plansetele sunt la ele acasa. Mama il lasa pana la urma pe copil din brate, dar copilul nu prea o lasa pe ea, agatandu-se cu toata forta. Iar cand in cele din urma separarea are loc, supararea copilului poate atinge cote maxime. Tipa ca din gura de sarpe, astfel ca mamicii ii rasuna in urechi, chiar si dupa portile gradinitei, un "Mamaaaaaa, nu plecaaaa!!!" zguduitor. Ei bine, ce se intampla mai departe? Cum traieste copilul relatia cu mama, in lipsa ei? Ce altceva mai simte si exprima, pe langa „Mi-e dor de mama"?

„Mi-e dor de mami!"
Ce se intampla dupa ce mama paraseste gradinita?

Copiii evolueaza foarte frumos atunci cand sunt acceptati cu emotiile lor, fara a fi bruscati sau ignorati. Un copil care este reasigurat ca mama revine, asa cum a promis, si care este tratat cu blandete si rabdare, caruia i se permite sa planga atat cat are nevoie, fara a fi ignorat, si i se inteleg sentimentele, depaseste pana la urma pragul separarii. Incet-incet, el incepe sa devina interesat de mediul inconjurator, sa exploreze imprejurimile si contactele cu ceilalti copii. Inseamna acest lucru ca uita de mama? Din fericire, inseamna ca uita lipsa ei, care este traita initial ca un pericol foarte mare si ca o rana. Pe masura ce se obisnuieste ca mama sa revina sa il ia in fiecare zi, nu mai are nevoie sa uite nici macar lipsa ei, pentru ca in lipsa nu mai gaseste ceva amenintator. Asa se face ca isi poate aminti pe parcursul unei zile de gradinita ca „Imi este dor de mami", iar aceasta emotie il va orienta catre un comportament de linistire.

Sunt copii care se aseaza intr-un loc preferat din clasa si stau acolo observandu-i pe ceilalti copii. Sunt copii care isi vad in continuare de ale lor, dar intr-un ritm lent, molcom. Altii care aleg sa planga, dar fara sa mai fie plansul speriat din primele zile, ci un plans necesar, de descarcare, de alinare. Sunt copii care isi sug degetul sau se iau in brate si mai sunt copii care vin efectiv la adult si ii cer o imbratisare. Toate acestea sunt comportamente care vorbesc de la sine, care exprima legatura puternica cu mama. Char si atunci cand isi revin si isi continua activitatea fericiti, acest lucru se datoreaza regasirii legaturii cu mama, chiar si in lipsa ei. Prin imbratisare, prin plans, prin retragere, prin derularea unei activitati preferate, prin linistire si observare, copilul regaseste inlauntrul sau comuniunea cu mama, ca un fundal pe care acum poate continua o zi normala.

Sunt copii care traiesc nevoia de a prelungi momentele de dimineata, din sanul familiei, mai ales daca acestea au fost scurte sau tulburate, din cauza trezitului tarziu. In aceste zile, copilul fie vine morocanos in clasa, tranteste cate ceva, scanceste, fie vine de-a dreptul plangand pe scari si prineste cu multa deschidere compasiunea adultului, fiind capabil sa ii explice: „Mai vroiam sa stau cu mami" sau „Am uitat sa ii dau lui mami un pupic de plecare". Relatia cu mama ramane depozitul din care copilul isi alimenteaza linistea launtrica, si trebuie ca relatia sa nu sufere modificari neprevazute sau astfel de „omisiuni", caz in care copilul se linisteste abia dupa ce capata asigurarea ca mama a inteles si a primit dragostea sa chiar si in lipsa pupicului... Abia atunci, ziua copilului la gradinita poate incepe.

Cand copilul nu spune, dar simte ca i-e dor de mami

De altfel, sunt copii care au nevoie in mod constant de dimineti cu putin plans si scancit dupa mama, pentru a-si putea incepe ziua. Ei vin in clasa, isi iau gustarea, se plimba si isi aleg materialele cu care sa lucreze, beau apa - deci isi desfasoara activitatea ca de obicei, raman integrati, dar intr-un ritm propriu si insotiti de cateva lacrimi si scancete. Noi nu cunoastem variabilele si contextul, dar psihologii explica linistiti ca orice intensitate sau detasare neobisnuite in relatia mama-copil, ii provoaca acestuia usoare dezechilibre temporare, care la copil se exprima prin plans. Poate mama a fost mai grabita in acea dimineata, poate ca l-a trezit din somn prea brusc, poate ca era iritata din diverse motive, poate era cu gandul in alta parte, poate o supara ceva si ea a tradat asta si fata de copil. Sunt lucruri firesti, si la fel de firesc este sa ii influenteze pe copii. Relatia cu mama, pentru un copil chiar si de 6-7-8 ani, ramane un reper major pentru existenta lui zilnica si un barometru pentru echilibrul sufletesc.

"Mami, te iubesc!" Cand copiii spun ce simt, fara sa stie

„Mami, mami!" ma intampina Adina, 4 ani si jumatate, in unele dimineti. „Draga mea, nu sunt mami, sunt Eva". Ea rade si continua. O poate tine asa pana spre pranz. Zilele in care ma striga „mami" sunt zile in care este bine-dispusa, in care s-a trezit fara graba, de regula alintata de catre mama si in care s-a despartit zambind de mama ei. In alte zile, cand relatia cu mama nu se afla la cote la fel de inalte, Adina intra in clasa artagoasa si nici nu ma saluta, ci imi intoarce direct spatele si se face ca nu ma aude.

Eu nu am, deci, niciun merit pentru apelativul deosebit pe care mi-l acorda. Nici macar nu ma aseman cu mama ei. Ce pot intelege este ca, dincolo de buna-dispozitie, Adina se bucura sa o pastreze pe mama aproape si in mediul ei familiar de la gradinita, chiar daca nu cu adevarat, ci doar atribuindu-mi mie, adultul insotitor de aici, titlul de "mami". Ce exprima ea este un fel de "M-am simtit tare bine cu mama in dimineata asta si imi doresc sa pastrez aceeasi stare si aceeasi relatie, nu sunt pregatita sa trec la alt registru, asa ca o voi continua chiar si in lipsa ei: n-as vrea sa ies din aceasta stare pana dupa-amiaza, cand vine mama sa ma ia".

O alta situatie este cea a Vioricai, de aceeasi varsta, a carei mama lucreaza in ture de noapte, asa ca fetita apuca sa o vada foarte putin, in rest petrecandu-si opt ore zilnice la gradinita, si o parte din restul timpului cu bona. Viorica este un copil pasnic, istet, cooperant, care zambeste foarte mult si primeste cu placere gesturile de afectiune. De aceea, atunci cand vine momentul somnului de pranz, poti crede ca zambetul generos, imbratisarile calduroase si marturisirea emotionanta "Te iubesc!", iti sunt adresate chiar tie. Te simti coplesita si o mangai cu mult drag pe frunte.

Apoi, cand este pe punctul de a adormi si strangandu-te de mana, la granita dintre somn si realitate, copilul da la iveala adevarul sufletelului sau: "Te iubesc, mami!". Dorul fetitei de mamica ramane neostoit, caci aceasta nu poate fi inlocuita de nimeni. Fetita imprastie cu inima larga afectiune in jurul sau, dar in chipul fiecarei educatoare, pe care o onoreaza cu imbratisari, vede tot chipul mamei.

Cand copiii sunt necrutatori: "Mama mea face asta!"

Si copiii se plang de mame, la fel cum mamele se plang prietenelor si rudelor de copiii care le „scot peri albi"? Da, se intampla. La fel cum le aduc cuvinte de lauda si plang dupa ele, copiii pe si „denunta" atunci cand sunt suparati si se simt nedreptatiti, neintelesi si neascultati tocmai de catre mama. Copiii nu au notiunea de „dezirabilitate sociala" sau de discretie si ei nu cunosc vorba romaneasca „rufele se spala in familie". Dar orice ar divulga si oricat de cu patos, ei o fac cu parere de rau si inima curata. Copilul vorbeste despre ceea ce are un impact puternic asupra lui si nu se plange de dragul barfei sau al sporovaielii, si nici din obisnuinta, precum adesea fac adultii. Mai bine zis, el nu „se plange", ci „plange" sincer. Reclama ceea ce il raneste, neurmarind sa faca rau cuiva. Astfel ca toate mamele, mai devreme sau mai tarziu, vor ajunge „pe buzele" copiilor, nu doar pentru fapte de lauda, ci si pentru scapari, omisiuni, neputinte. Este un dat al firii.

„Mama se duce in sufragerie si mananca uneori", incepe Adriana sa ne povesteasca intr-o zi, in timpul mesei de pranz de la gradinita. „Isi ia farfuria si isi pune asa o tava in fata laptopului si mananca acolo, cu ochii la calculator. Si noi n-avem voie sa ne uitam la desene atunci cand mancam, dar ea asa face. Si tata si cu mine si cu sora mea mancam la bucatarie si stam de vorba, dar eu sunt suparata ca ea pleaca din bucatarie si vreau sa ma duc sa ii spun, dar tata zice ca are nevoie de liniste si sa o las. Dar eu... Eu as vrea sa fie corecta, adica ori sa stam cu totii de vorba la masa, ori sa mancam la televizor sau la calculator impreuna, nu numai ea..."

„Adica ai vrea sa fiti impreuna la masa, ori sa mancati impreuna la bucatarie si sa stati de vorba, ori sa mancati in liniste, dar tot impreuna." „Da, sa fim impreuna in liniste mai bine, nu sa stam noi aici si ea acolo". Ce pare sa se intample de fapt este ca mama fetitei, in unele dimineti, are nevoie sa isi termine lucrul devreme, asa ca ia micul dejun in fata computerului. Iata, insa, ce impresie poate lasa unui copil un eveniment de familie din care mama se sustrage (masa de dimineata) fara explicatii suficiente.

Pe mama mea nu o cheama... eu o chem

Uneori, mai relevante sunt afirmatiile si reactiile spontane ale copiilor, decat declaratiile de dragoste. Atunci vedem clar cat de importanta este pentru un copil mamica lui. Voi reda cateva exemple de la gradinita.

Copiii stau de vorba despre nume. Cum te mai cheama pe tine? Dar cum il cheama pe fratele tau, pe tata, pe unchiul, pe bunicul... si uite asa trec in revista tot neamul. Cand vine vorba despre mame, copiii enumera: „Pe mama mea o cheama Mihaela". „Pe mama mea o cheama Mariana". „Pe a mea, Victoria". „Pe a mea, Anita..." Vine randul Alexandrei, o fetita de 4 ani, care spune foarte serioasa: „Pe mama mea o cheama Mami. Sau, mai pot sa o chem Mamico!." Niciun copil nu o contrazice. Continua masa in tacere cateva secunde, apoi un copil raspunde solemn: "Si pe mama mea pot sa o chem Mamica, dar am uitat sa o strig".

 

Iata un exemplu de egocentrism specific copilariei, cand dependenta puternica de mama se poate prelungi peste varsta de 1-2 ani, in asemenea masura incat copilul nu realizeaza ca aceasta este o persoana cu diferite identitati, roluri sau atributii. Pentru copil, pentru o lunga vreme, mama este in primul rand mama lui, si abia apoi Mihaela, Mariana, Victoria etc. Pentru ca ele este dependent de hrana pe care o primeste de la ea, de iubirea ei, de parerea ei. Intr-adevar, este de dorit ca dependenta de mama sa scada in amploare incet-incet, pe masura ce copilul creste. Este de dorit ca un copil de 3 ani sa stie cum o cheama pe mama lui si sa inteleaga, de exemplu, ca aceasta poate sa vrea altceva decat vrea el, sa o doara ceea ce lui ii provoaca placere (o muscatura aplicata in joaca) sau ca mama merge la serviciu si nu poate sta cu el la gradinita. Totusi, copiii au si momente de "regresie", cand par ca uita temporar autonomia pe care au castigat-o si care le slabeste dependenta de mama.

Iti urez, mamico, sa ai pofta de viata!

Pregateam cu copiii cateva cantecele pentru 8 martie. Unul dintre ele spunea ceva precum „Iti urez, mamico, sa ai pofta de viata", astfel ca, alaturi de copii, am trecut in revista intelesurile acestui fel de pofta. Au inteles repede si au inceput sa ofere propriile exemple: „Adica sa aiba pofta sa se ude florile", „Sa aiba pofta sa mearga la serviciu, ca sa vina apoi acasa sa ne intalnim", „Sa aiba pofta sa faca mancare buna", „Sa aiba pofta sa doarma", „Sa aiba pofta sa aiba grija de fratiorul meu", „Sa aiba pofta sa se joace cu mine", „Sa aiba pofta sa mergem la plimbare si cu trotineta"... Unul dintre raspunsuri, insa, m-a uimit prin profunzime: „Sa aiba pofta sa moara mai tarziu!"

Apartine unei fetite de patru ani. Mi-am luat o secunda si am verificat daca am inteles: "Adica sa aiba pofta sa nu moara repede, ci traiasca multa vreme?" „Da, ca sa stea mai mult cu noi!"

Ca mama mea, nimenea!

In timpul mesei de pranz, copiii stau de vorba. Despre... orice! Mai devreme sau mai tarziu, vine si randul eroinei principale din viata lor: Mama. Este suficient ca un copil sa impartaseasca ceva de genul „Si mama mea gateste mazare acasa, dar are alt gust, mai bun", pentru ca fiecare, apoi, sa isi etaleze talentele mamei, de parca ar fi chiar ale lor. „Mama mea face o supa mai buna, cu galusti foarte albe si gustoase", „Mama mea, cand am fost mic, ma lua mai mult de mana decat acum", „Si mama mea ma lua de mana si acum ma ia in brate mereu cand sunt suparata si imi vine sa plang", „Mama mea nu plange, ca mamele plang mai putin decat copiii", „Mama mea a mai facut un fratior si acum am un fratior, dar el plange mai mult ca mine!", „Si mama mea a avut un fratior si fratele ei a crescut acum si am plecat in vacanta odata cu tata si cu el si cu verisorul meu si cu matusa mea", „Si ce ai mancat acolo in vacanta aceea?", „Am mancat gogosi cu smantana... ca mi-a cumparat mama mea, si dupa aceea mi-a pus gem peste ele!"

Si dialogul poate continua... important este ca acesta sa se invarta in jurul mamelor pe care copiii le lauda cu mare pofta, si ale caror peripetii povestite colegilor - parte din ele nu neaparat reale - sunt ascultate cu mare interes... Asadar, mama mea, draga de ea, la nici o masa nu lipsea, si ca ea nu-i nimenea!

In final, un gand minunat al unui copil despre mama lui: „Daca as sti sa fotografiez, as fotografia gandul lui mama despre mine atunci cand o pup", a spus odata un baietel de 6 ani, pe nume Teo. Iata, pana la urma, ca interesele mamelor si interesele copiilor pot fi si asemanatoare...

Tu ce lucruri deosebite, sau traznite, crezi ca spune copilul tau despre tine?