Secretele copilariei: Ce stiu copiii si au uitat parintii

1. Secretele copilariei:
Ceilalti sunt la fel ca noi...

Adica nu trebuie sa ii primim cu prejudecati... I-ati observat pe copii in colectivitate? Il privesc curiosi pe noul-venit si incep imediat sa interactioneze. Nu se intreaba unul pe altul despre vreme si nu isi dau tarcoale in mod prudent, ci trec direct la fapte: fac schimb de jucarii, isi explica regulile jocului, isi atribuie roluri. Diferentele in abordarea pe care o au copiii tin mai degraba de temperament, decat de reticenta si prudenta pe care le intalnim la adulti. Micutii mai sfiosi privesc de la departare musafirul, se apropie incet de el si in cele din urma intra in contact. Iar cei mai curajosi interactioneaza cu un asemenea firesc, de parca si-ar cunoaste interlocutorul de cand lumea.

Copiii actioneaza prin prisma libertatii si a increderii. Se bucura de aparitia si de prezenta altui copil. Se plac si se imprietenesc ad-hoc, fara pretentii sau asteptari. Un copil il "ia" pe celalalt asa cum este, descoperindu-l pas cu pas si adaptandu-se, indiferent ca adaptarea va presupune confruntari, conflicte, lovituri, impacari si tot asa. Copiii nu stau departe unul de celalalt ca sa evite confruntarile: dorinta de a fi alaturi de ceilalti si de a face lucruri impreuna este prea mare. Parintii incearca sa ii desparta si le dau invataminte din lumea adultilor: „Stai departe de el, joaca-te cu alti copii", „Nu ii mai oferi si nu ii mai cere nimic, cere altui copil!", „De ce te duci sa il stai de vorba cu el, daca stii ca te face sa plangi?!"

i

Le adresez si eu aceleasi intrebari, copiilor incepand de la 3 pana la 8-9 ani. La dumneavoastra au efect? Pentru ca mie imi pare ca vorbesc cu peretii! Copiii mai mari, intr-adevar, „invata" ceva: sa il eticheteze, judece si interogheze pe celalalt. Sa planga pentru ca nu reusesc sa il converteasca la „adevarul" lor, confirmat de catre mine si alti adulti („Daca ma mai faci sa plang, nu ma mai joc cu tine, pentru ca trebuie sa ne facem bine, nu rau!"). Dar nu sa stea departe de copilul care l-a suparat (pe buna dreptate sau nu). Chiar si certurile finalizate in lacrimi si „nu ma mai joc cu tine niciodata" sau „nu te mai chem acasa la mine si nu mai vorbesc cu tine" sunt uitate in scurt timp... Desi experienta le-a aratat ca vor fi repetate.

De ce? Pentru ca afilierea si buna-credinta biruie. Tendintele fundamental pozitive din sufletul oricarui copil scot capul la iveala din nou si din nou, dupa fiecare „avalansa" de metehne sau rautati. Copiii, esenta omului, simt ca ceilalti sunt la fel ca noi, indiferent de deosebiri. Au la baza aceleasi nevoi si tendinte sanatoase, de a fi impreuna cu ceilalti, de a fi stimulati, dar si in armonie. Cu sau fara lacrimi, acuze, rugaminti, copiii trec peste neplaceri si se intorc alaturi de ceilalti, caci omul nu este facut sa fie izolat precum atomul, ci in comuniune.

2. Secretele copilariei:
Viata este bucurie!

La fel, un copil se bucura de orice vine, de orice se intampla. El nu este pasiv sau indiferent la evenimente, nu este nici sceptic (poate fi mai degraba speriat de anumite lucruri, dar nu sceptic), ci este... curios. Copilul este deschis la provocari si exploreaza. Este adevarat ca, pana pe la 6 ani, rutina ii ofera siguranta, astfel ca schimbarile neasteptate il pot tensiona si chiar dezechilibra. Dar daca acestea ii sunt explicate cu blandete, la nivelul lui de intelegere si daca este insotit in trairea emotiilor, copilul le integreaza si redevine curios, viu, interesat. Unii parinti, descurajati, riposteaza ca „Este prea mic sa inteleaga!" si au dreptate. Copilul de pana in 2-3-4 ani este prea mic sa inteleaga anumite schimbari din mediu. Insa nu este prea mic sa le traiasca, din plin, si sa fie afectat de ele.

Daca nu intelege ce se intampla, bucuria copilului este umbrita si teama il ia in stapanire - o teama fara obiect clar (caci nu i-l explica nimeni), pe care o numim anxietate. Ce simte copilul? Ca este singur in fata necunoscutului. Si atunci ce pot face parintii? TOTUL. Parintii pot face un lucru mic, simplu, placut, care inseamna totul pentru copil: sa ii vorbeasca. Sa ii explice, la nivelul lui, atat cat poate el sa inteleaga; nu sa se straduiasca mai mult. Dar sa ii povesteasca, sa ii explice, si stiti de ce? Pentru ca, astfel, micutul se simte insotit, nu lasat singur. Se simte protejat. Simte ca ai incredere in el, suficient cat sa te cobori la nivelul lui. Nu are nevoie sa inteleaga totul: pentru el TOTUL incorporeaza bucuria si pe voi, parintii lui. Asadar, atunci cand copilului ii sunt explicate cat de cat schimbarile din mediu, el nu se mai lasa dezechilibrat, ci revine la starea lui fireasca: de bucurie si curiozitate.

Copilul se bucura de orice. Gusta, miroase, pipaie, incearca. O schimbare in planurile de vacanta ale familiei, de exemplu, nu il va da peste cap, ci in intr-un timp scurt, il va stimula spre noi teritorii. Ii va oferi altceva de descoperit. Peste tot este ceva de descoperit si de savurat. Viata, cu toate ale ei, este BUCURIE, iar un copil ne aminteste acest lucru.

3. Secretele copilariei:
Un om suparat este tot un om normal

Am observat ceva ce mi se pare revolutionar. Copiii nu se sperie unii de altii. Ei nu se sperie, precum adultii, atunci cand fac crize emotionale de orice fel. Adultii se sperie de emotiile copiilor, copiii nu. Ei nu ii izoleaza pe ceilalti, nu fug de ei, nu sunt tulburati: din contra.

Am asistat la multe scene ale copiilor care m-au pus in dificultate, pentru ca nu stiam ce sa fac. Cum sa linistesc si copilul tulburat, cum sa il temperez fara a-l brusca si, simultan, cum sa ii feresc pe ceilalti copii de crizele lui. Sa nu cumva sa se sperie...

Pana cand am inteles ca nu trebuie sa intervin, ca de multe ori intervin copiii din jur, care intuiesc mult mai bine decat mine momentul potrivit si nevoia celui suparat. Si, mai ales, am observat ca ei nu se sperie... nici cand colegul lor urla, nici cand loveste, nici cand ameninta, nici cand plange, nici cand distruge un obiect. Se pare ca, fiind atat de aproape de emotiile lor neprelucrate - spre deosebire de adulti care sunt mai aproape de mintea lor si de gandurile „Asa se face", „Asa nu se face", „Asta am voie sa simt", „Asta nu am voie sa simt" - copiii empatizeaza, sau cel putin suporta cu usurinta, emotiile de toate felurile ale semenilor. Copiii nu uita, la fel de usor ca noi, ca un om suparat este tot un om normal, de care nu este nevoie sa ne fie frica...

4. Secretele copilariei:
Trupul meu stie si el cate ceva

Tudor, de 7 ani, sta tolanit pe o canapea la scoala. In cealalta parte a clasei, invatatoarea si colegii sai se pregatesc pentru o activitate de grup. Sunt aproape gata, insa nu pot incepe fara el. Il striga, il asteapta... Intr-un final, eu ma apropii de canapea, stapanindu-mi iritarea si amuzamentul si il rog sa se ridice.

Tudor ramane, in continuare, culcat boiereste. Ma onoreaza cu o ridicare de pleoape si cu o miscare imperceptibila a capului. Ma priveste in liniste, isi ia cateva secunde... apoi imi raspunde foarte calm: "Ntz. Nu vin. Trupul meu uman nu vrea."

Copiii sunt atenti la propriile nevoi, la propriul organism. Trupul nostru mai stie si el cate ceva... iar copiii stiu si ei acest lucru (inca). Sunt constienti de ei insisi, indiferent daca pot sa raspunda propriilor nevoi sau nu. Exemplul de mai sus este al unui baietel care nu se jeneaza sa tina cont de nevoile lui, insa copiii pot reactiona diferit la ce le transmite corpul. Cei speriati, rusinosi, ascultatori, nu fac ce le vine sa faca (fiecare dintre noi cunoaste exemplul elevului care face pipi pe el in banca, pentru ca ii este rusine sa ceara la toaleta in timpul orei). Cei revoltati plang, comenteaza, verbalizeaza („Dar nu am stat destul afara! Eu vreau sa alerg!"), chiar daca nu sunt lasati sa isi indeplineasca nevoia. Eventual gasesc un mijloc mai putin potrivit (ex: lovesc cu pumnul in perete), dar daca ii intrebi, vor sti sa iti spuna ca „le vine sa loveasca" si ca au prea multa energie. Iar copiii nonsalanti, cu o doza de sange rece, precum Tudor, vor sfida mai degraba autoritatea care se opune la ceva atat de imperios precum propriile nevoi, decat sa isi sfideze cerintele clare ale organismului.

Poate nu ar fi rau sa invatam uneori de la ei, eventual inainte de a cadea lati de oboseala, de a ne imbolnavi pe fond nervos sau de a ne pricopsi cu migrene aparent fara cauza...

5. Secretele copilariei:
Noi suntem pe pamant cu o misiune...

Astazi, la scoala, copiii (7-8 ani) stateau de vorba in timp ce lucrau:

Diana: Noi, cand ne nastem, stim totul.
Stim cum se fac toate lucrurile,
dar nu stim sa le facem chiar noi! Intelegi?

Eu: Cum adica, mai spune o data?

Vladut: De fapt, cand ne nastem, stim totul,
dar le uitam pe masura ce trece timpul,
si de asta venim la scoala, ca sa ni le reamintim.

Eu, insist:
Dar de unde stim deja totul, de unde le-am invatat?

Robert: De la Dumnezeu!
Diana: Da, pentru ca noi suntem mai intai ingeri!
Vladut: Ca Adam si Eva!
Si eu fost ingeri si au coborat pe pamant...

Robert: Ba nu! Ei nu au fost ingeri!
Vladut: Ba da, au fost!

Diana: Deci, noi suntem mai intai ingeri.
Si apoi coboram pe pamant cu o misiune: ca sa cautam ceva!

Robert: De unde stii asta?
Diana: De la mama!

Robert: Si tu ce cauti?
Diana (foarte prompta):
Nu stiu inca ce caut eu pe pamant, dar caut ceva.

(Baietii stau doua secunde pe ganduri...)

Vladut: Poate ti-ai scapat furculita cand stateai la masa in cer,
si ai coborat dupa ea pe pamant!

Robert: Da, si dupa ce-o gasesti... te intorci!

6. Ce stiu copiii si au uitat adultii:
Viata nu costa niciun ban

Iulia (7 ani) se joaca afara, dupa-amiaza, in timp ce colegii ei sunt la karate.

- Iulia, tu acum ai cursul de karate!
- Mmmm.... Stiu, mormaie Iulia in barba, evitandu-mi privirea.

- Si ce faci in curte?
- Vreau mai bine sa ma joc! E prea frumos afara!, izbucneste.

- Iulia, este foarte frumos afara, ai dreptate...
Dar tu acum ai karate.
Mami si tati te-au inscris si tu nu te duci.
La fel ai facut si saptamana trecuta.
Le-ai spus ca nu mai vrei sa mergi la karate, ca preferi sa te joci in curte?

- Mmmm... Nu, mormaie Iulia de undeva de departe, din praf. Priveste concentrata la cercurile pe care le deseneaza cu piciorul. De ce trebuie sa le spun?

- Pentru ca ei platesc niste bani ca tu sa fii inscrisa pe lista profesorului.
Daca nu mai vrei karate, le spui si ei nu vor mai plati.
Cu banii astia vor merge cu tine si cu fratele tau undeva, sau iti vor cumpara ceva ce ai nevoie, ca toate lucrurile costa bani...

- Eu stiu ceva care nu costa bani! ma intrerupe Iulia dintr-o suflare.

S-a oprit. A ridicat privirea si se uita foarte serioasa la mine.

- Ce nu costa bani?
- Viata!

- Viata?... De unde stii?
- Pai ce, noi ne-am nascut cu bani?!

7. Ce stiu copiii si au uitat parintii:
Oamenii sunt mai frumosi decat se vede

Intr-o zi, dupa ce termin de citit o poveste, o fetita de 7 vine langa mine si imi arata un portet frumos desenat pe o bucata de hartie.

- Eva, in timp ce ne citeai, te-am desenat!
- O, ce dragut arata!
- Da, pai asa esti tu!
- Serios? Nu stiam ca sunt asa draguta.
- De ce?!
- Pai, cred ca nu ma vad chiar asa - incerc eu un raspuns temperat, realizand in acelasi timp ca nu am cea mai matura si demna de urmat atitudine fata de propria persoana.

Fetita se gandeste putin, apoi imi zambeste si ma asigura:

- Eva, sa stii ca oamenii
sunt mai frumosi decat se arata in portretele lor...

8. Ce stiu copiii si au uitat adultii:
Dorul vine din iubire

- Ce linistita este curtea asa!

Mihnea are 6 ani si este in primul an la scoala. Suntem spre sfarsitul lui septembrie. Mihnea si cu mine am coborat in curtea scolii si ii asteptam pe colegii lui care vor iesi de la optionale.

- In curand o sa se umple de copii, completez eu.
- Stiu. Asta nu suport la scoala.
- Ce nu suporti?
- Nu suport cand este plin de copii si de zgomot!
- Ah... Dar stii Mihnea... Asa este peste tot unde vin multi copii.

Mihnea nu raspunde nimic. Peste un minut de liniste, continua:

- Mi-e dor de casa...
Si tie ti-e dor, Eva.
- De unde stii?, tresar eu.
- Pai la toti le este dor.
La care nu ii este dor, inseamna ca nu-si iubeste casa.

9. Ce stiu copiii si au uitat parintii:
Lucrurile se intampla la timpul lor

- Mai Robert, tu iti doreai sa vii la scoala?

Robert este un mic titirez blond.
6 ani, hiperactiv, ochi rotunzi albastri.

- Nu!
- Nu? Dar cum ai decis sa vii la scoala?
- Pentru ca era timpul.
- Cum adica era timpul?
- Pai asa. A trecut timpul si trebuia sa vin la scoala.
- Dar daca ai putea tu... unde te-ai duce?
- In viata a doua.
Adica in mormant.
- Aha... Dar cine a inventat viata a doua, adica mormantul?
- Dumnezeu.
- Si de ce se duc oamenii in viata a doua?
- Pai tocmai ti-am zis.
Pentru ca trece timpul.

Secretele copilariei nu sunt epuizate in articolul acesta... Ati fost atenti la copii? Ce taine ati descoperit, ce v-ati amintit? Ce secrete pe care parintii le-au uitat, va dezvaluie in chip firesc copiii?