5 greșeli pe care le faci care cresc anxietatea de separare a copilului

Cauze ale anxietății de separare

Ființele umane sunt conectate în sensul stabilirii unei conexiuni, în special în perioade de stres, pericol sau supărare după care tânjim și pe care o căutăm cu intensitate. Această dorință de conectare este una primitivă - o dorință instinctuală de bază pe care subconștientul nostru o conduce fără încetare. Anxietatea de separare poate fi defintă drept o teamă severă pe care copilul o experimentează când se află departe de părinți sau fețe familiare.

În cazul unor copii anxietatea de separare revine odată cu începerea școlii deoarece experiența unei săli de clasă este percepută drept stresantă, periculoasă sau în alt mod supărător. Acest lucru se poate întâmpla din cauza unui temperament sensibil, a unor particularități în modul de învățare care transformă școala într-un loc provocator, plină de prea multe lucruri noi sau necunoscute, experiențe negative din partea prietenilor sau profesorilor, o boală, oboseală sau orice alt lucru necunoscut.

Nu în ultimul rând, anxietatea de separare din copilărie (poate exista și la maturitate) poate fi cauzată în mod neintenționat și de către părinți, sau cel puțin reîntărită până în punctul în care devine dificil de controlat. Reține însă că nicio formă de anxietate nu poate fi privită într-un mod simplificat, putând fi implicați sute de factori diverși, iar părinții nu trebuie să se învinovățească. Poate fi cauzată chiar și de străini sau bunici, precum și de colegi.

Greșeli pe care le faci care cresc anxietatea de separare a copilului

1. Să îți arăți teama când te desparți de copil. Așa cum copiii nu sunt obișnuiți să se afle departe de părinți, la fel și părinții nu sunt obișnuiți întotdeauna să se afle departe de copii, iar unii părinți ajung să demonstreze o cantitate considerabilă de teamă când sunt pe punctul de a-și lăsa fiul sau fiica într-un anumit loc. Copiii preiau acea teamă și încep să se îngrijoreze. Devine important astfel controlul pe care îl exerciți asupra propriei anxietăți.

2. O despărțire prea lungă. Toți copiii vor experimenta o oarecare anxietate când se despart de părinți pentru prima dată, dar adesea o pot controla. Însă atunci când un părinte apelează la un ritual de despărțire lung, cu prea multe îmbrățișări și săruturi și repetă copilului "să fii bine sau totul o să fie în regulă" nu face decât să sporească în mod nejustificat importanța evenimentului. Nu vor face doar să intensifice anxietatea de separare purtându-se ca și cum ar pleca pentru totdeauna, însă odată ce se va găsi fără părinți acel copil va experimenta o diferență imensă în atenția primită, crescând astfel teama.
3. Să eviți recunoașterea/ să recompensezi teama. Mulți părinți răspund prea ușor în fața unui comportament temător. Îți dorești să fii alături de copilul tău, dar de asemenea nu îți dorești ca acesta să creadă că teama este garantată. Când copilul plânge sau te roagă să meargă cu tine sau spune că are nevoie de tine, iar tu îl ridici în brațe și îl îmbrățișezi și îi spui că totul va fi bine nu ai făcut decât să recompensezi în mod accidental un comportament temător, crescând posibilitatea ca acesta să fie retrăit în viitor.
4. Revederi prea lungi. Nu este întotdeauna vorba despre cum te comporți atunci când pleci. Trebuie ca și atunci când revii să te asiguri că nu aveți parte de un ritual prea lung de revederi ca și cum faptul că ai fost plecat a reprezentat un lucru periculos. Atunci când revii salută copilul ca și cum nici nu ai fi plecat și nu ca și cum ai reveni dintr-o călătorie periculoasă. Strânge-l în brațe cum procedezi în mod normal, sărută-l, zâmbește și comportă-te ca și cum nu ar fi vreo mare problemă. Atunci când ai parte de revederi extrem de emoționale, copilul tău va experimenta prea multă bucurie față de tine când revii și nu își va dori ca tu să mai pleci vreodată.
5. Exersează plecarea primul. O altă problemă este că atunci când părintele pleacă pentru prima dată de lângă copil o face fără nicio avertizare. Dintr-o dată, într-o zi, a dispărut. Deși până atunci a fost prezent în cea mai mare parte (sau toată) viața copilului. Acest aspect se poate dovedi extrem de stresant și poate constitui una dintre cauzele atacurilor de anxietate. Îți poți obișnui copilul exersând treptat comportamente care îl vor ajuta să se obișnuiască cu plecarea ta. De exemplu, în primul rând ai putea încerca să lași copilul singur în altă cameră o perioadă. Apoi încearcă să stai dincolo de ușă. Încearcă să pleci timp de 5 minute și să revii (în timp ce o altă persoană îl supraveghează). Poți face acest lucru și în alte case pentru a te asigura că s-a obișnuit cu ideea că tu pleci înainte să pleci efectiv un timp îndelungat.

Acestea sunt greșelile pe care mulți părinți le fac deoarece încearcă să fie iubitori și să ofere susținere. Copilul se va simți iubit și susținut, însă din păcate acest lucru va crea și mai multă teamă și va agrava pe termen lung anxietatea de separare.

Citește și: Anxietatea de separare a copilului de parinti: ghid pe varste 

Sfatul specialistului cu privire la anxietatea de separare

Doamna Daniela Nicoleta Dumitrescu, Psiholog clinician, psihoterapeut CBT, Formator Metoda ESPERE®, Webmaster: www.jacques-salome.ro, www.danieladumitrescu.blogspot.com:

Anxietatea de separaţie este o manifestare emoţională firească pentru un copil până în jurul vârstei de 3-4 ani, care reuneşte simptome de genul plâns greu consolabil, somatizări (în special la nivel digestiv), tulburări de somn, atunci când copilul este separat (în mod real sau imaginar) de către persoana de referinţă, persoana de care este ataşat emoţional. Cel mai adesea vorbim despre părinţi ca persoane de referinţă, dar poate fi vorba şi despre bone, bunici sau un alţi membrii ai familiei, spre ex. frate, soră.
Anxietate de separare apare deoarece dezvoltarea mentală a copilului mic nu-i permite să înţeleagă persistenţa obiectului şi nici percepţia timpului, astfel că adesea copiii îşi imaginează că dacă mama pleacă, pleacă pentru totdeauna. Ei trăiesc emoţional separarea ca pe o pierderea definitivă, ceea ce este dramatic, pentru că mintea lui nu poate să cuprindă faptul că ceea ce nu vede în câmpul vizual poate exista în altă parte şi poate reveni după un anumit interval de timp. Aş insista pe faptul că manifestările emoţionale ale copilui sunt justificate şi nu au nicio legătură cu răsfăţul, manipularea şi alte mituri. De altfel, aceasta ar fi şi prima greşeală în abordarea anxietăţii, respectiv minimizarea şi tratarea ei ca pe ceva superficial, ca pe un moft al copilului. Nu, copilul suferă în mod real, iar dacă părintele nu gestionează această dificultate, copilul se va simţi abandonat în propria suferinţă tocmai de către persoana în care avea încredere, producându-i o nouă suferinţă peste cea existentă.
Este bine de ştiut că anxietatea de separare poate să apară şi în alte etape de vârstă. De altfel, se pare că peste 12% dintre copii manifestă o formă de anxietate de separare până la vârsta 18 ani. Teoretic, pe măsură ce copilul creşte şi câştigă în autonomie, disconfortul se reduce, dar dacă el persistă şi după 5 ani este bine să se adopte o intervenţie terapeutică specializată, pentru că altfel întrega sa dezvoltare se va polariza în jurul acesteia, împiedicându-i evoluţia armonioasă.
Revenind la greşelile pe care părinţii le fac, a doua mare greşeală pe care o întâlnesc în practică este plecarea bruscă, neanunţată şi neexplicată indiferent de vârsta copilului. Aud adesea părinţi care consideră că dacă copilul este mic nu înţelege, nu pricepe, deci nu trebuie să i se explice. Evident că, indiferent de vârsta copilului, acesta trebuie anunţat că mama, spre ex., pleacă, ce urmează să se întâmple şi că ea se va întoarce după un anumit timp. Separarea copiluli de către mamă trebuie făcută treptat, de la câteva minute la câteva ore, în decurs de mai multe săptămâni. Un joc recomandat este "cucu-bau" sau "v-aţi-ascunselea" pentru că îi permite copilului să accepte dispariţia obiectului şi să înţeleagă că el poate reveni, reducându-i astfel anxietatea.
O altă greşeală este inexistenţa unor rutini, a unui program clar de masă, odihnă, relaxare, timp împreună, explorare etc. Copiii au o nevoie structurală de rutină pentru că îi organizează pe ei înşişi, ajutându-i să-şi stabilească propriile repere, care vor deveni ulterior baza autonomiei personale. Când nimeni din casă nu ştie ce urmează să se întâmple şi mai ales când, atunci nici copilul nu va fi capabil să integreze realitatea coherent, va fi bulversat şi anxios pentru că nu ştie la ce să se aştepte, devenind fie agitat, fie retras. Recomandarea este să se păstreze ora de somn, de masă şi derularea activităţilor care vor permite organizarea interioară a copilului, precum şi dezvoltarea unei rutini personalizate pentru momentele importante ale zilei, cele de trecere, respectiv atunci când plecăm la grădi, mergem la culcare, mergem în parc etc.
Cea de-a patra greşeală este blamarea copilului pentru ceea ce simte, mai ales când este un pic mai mare ca vârstă. Sunt părinţi care chiar îşi ceartă copiii sau îi pedepsesc pentru că le este frică. "Eşti mare! Nu mai trebuie să plângi!", "Eşti prost! Cum să îţi fie frică la şcoală?", "Ce bleg eşti! Nimeni nu plânge ca tine!" Astfel de manifestări nu vor face decât să închidă copilul în sine, să se îndepărteze de părinţi şi de mediu, să se autoizoleze şi să evite noi contacte. Copilul are dreptul să simtă ce emoţii simte, iar părintele trebuie să fie capabil să îl ajute să îşi gestioneze emoţiile care produc disconfort, nu să creeze altele la fel de inconfortabile.
O ultimă greşeală pe care aş menţiona-o, deşi este un subiect vast, este cea legată de respectarea cuvântului dat. Este foarte important pentru copii, indiferent de vârstă, ca părinţii să facă ceea ce promit că fac. Dacă i-ai promis că după grădi mergeţi să vadă porumbeii în parc, indiferent de vreme, de dispoziţie, de orice altceva - asta faceţi! Altfel copilul îşi pierde încrederea în părinte, în lumea şi în sine însuşi! Acest lucru îi va creşte anxietatea şi va deveni suspicios ori de câte ori părintele va afirma ceva.
Înainte de concluzii, aş menţiona ca factori de menţinere ai anxietăţii: atmosfera tensionată în familie, lipsa de comunicare, timpul insuficient şi/sau de calitate petrecut împreună cu copilul, fondul anxios al părinţilor, părinţi hiperprotectivi, critici sau agresivi etc. - iată doar câteva dintre elementele ce pot declanşa tulburări emoţionale.
Anxietatea de separare poate fi gestionată dacă înţelegem exact etapa de dezvoltare a copilului, elementele favorizante şi ceea ce aducem noi, ca părinţii, în relaţia cu copilul. De cele mai multe ori, simptomul copilului este simptomul familiei lui.

Mulțumim doamnei Daniela Dumitrescu pentru ajutorul acordat în realizarea articolului. 

Surse:  www.huffingtonpost.com; www.calmclinic.com; www.docrobin.com