Pentru parinti intelepti: Efectul advers al laudei asupra copiilor

Copiii vin intr-o zi la mine si imi spun: "Adi plange". Adi este colegul lor, de 6 ani, care acum sta pe canapea in cealalta parte a clasei, cu barbia in piept si pumnisorii stransi. "De ce?", intreb. "I-au spus Mircea si Silviu ceva urat: ca este un gunoi." "Un gunoi?! Pai, se vede ca de mult ca n-au mai avut sarcina sa duca gunoiul: au si uitat ce este un gunoi." Nu arat, dar ma alarmeaza instantaneu sa aud o jignire atat de grava din gura copiilor. Sunt multe vorbe pe care ei le arunca (la fel ca pe gunoaie...), invatate din societate, de la televizor si chiar din familie. Unele sunt insa mai grele decat propria lor greutate: asa le spun si copiilor. Si am convingerea ca nicio samanta buna nu va ramane fara roada, in timp.

Dar, sa revin la oile noastre. Merg sa vorbesc cu baietii...

"Tata mi-a zis ca sunt cel mai bun!"
Cand laudele parintilor nu il ajuta pe copil

- Da, i-am spus ca este un gunoi. E vina lui! El a inceput! El ne-a spus ca este cel mai bun si cel mai destept!

Asta imi suna neobisnuit, pentru ca Adi nu are obiceiul de a brava in acest fel sau de a se arata arogant fata de colegii lui - mai ales fata de baietii mai mari ca el... Am nevoie de mai multe lamuriri. Ma uit la Adi, care nu ii contrazice. Asteapta cu ochii in lacrimi sa termine ei, apoi intalneste privirea mea si rabufneste intr-un raspuns, fara ca eu sa il mai intreb:

- Da! Pentru ca asa mi-a zis tata!
- Da! continua la fel de revoltati si colegii lui. Noi lucram si vorbeam despre cum sa ne jucam afara si el deodata ne zice ca tatal lui i-a spus ca el este cel mai bun si cel mai destept copil din univers!
- Da, pentru ca asa a zis tatal meu! Chiar!, riposteaza Adi, curajos si cu ochii inlacrimati.
- Da, pai si ce daca, asta nu inseamna ca noi suntem mai prosti sau mai rai!
- Pai eu nu v-am zis asta!
- Nu, dar asta inseamna, daca tu esti cel mai bun si cel mai destept: ca noi suntem mai prosti si mai rai! Da! Asta inseamna!

Ei bine, da, asta inseamna. Cum sa ne eschivam de la o logica atat de simpla? Lacrimile lui Adi arata ca el nu s-a gandit atat de departe si ca bravada nu a fost neaparat scopul lui. Stiu cum il admira Adi pe tata (care este „cel mai mare sef in companie, inainte de seful lui, si acum va pleca in delegatie in Franta, dar eu ma gandesc la el in fiecare zi, si el la mine") si imi dau seama ce bucurie ii face sa primeasca de la tata cuvinte de lauda si apreciere. Cred ca Adi a dorit sa impartaseasca bucuria lui, la un loc cu mandria resimtita. Copiii insa pot fi cruzi. Chiar si cand nu te astepti. Un copil ramane o taina, oricat de bine pare ca poate fi "citit". Apelativul de "gunoi" era ceva nou, si pentru urechile mele si pentru ale lor, care il auzisera intr-un context asemanator cu doar cateva zile in urma. Copiii prind repede sensul, modul in care un cuvant tinteste. Si ei atunci au tintit, au dorit sa loveasca, pentru ca si Adi s-a falit un pic, convins ca, pe cineva cum este tatal lui, nu are cine sa il contrazica... Iata insa ca s-a putut. Copiii pot orice: si orice lucru bun, si orice lucru rau.

Dar lasandu-i putin in urma pe cei mici, as poposi asupra celor mari. A parintilor. Intelegem noi oare, de aici, care este efectul advers al laudei parintilor asupra copiilor?

"Copilul meu destept mereu"
Cealalta fata a laudei parintilor

In toti cei doisprezece ani de scoala, mama s-a laudat pe unde a putut cu performantele fiicei ei. Imi amintesc ca abia incepusem sa primesc note mari, sa particip la olimpiade si sa fiu premiata la concursuri, si era suficient sa merg impreuna cu mama pe strada, pentru ca fiecare vecin sau cunoscut care se oprea sa ne salute era degraba informat "ce fata desteapta are mama, uite ce a realizat". La fel s-a intamplat si dupa intrarea la facultate, dupa absolvire, dupa angajare, dupa fiecare prezentare sustinuta...

Imi amintesc insa, la fel de bine, presiunea si disconfortul pe care le simteam cand o auzeam pe mama laudandu-se in fata oamenilor: "Am o fata desteapta, premianta". Mandria ei imi suna mai degraba ca un avertisment ca trebuie sa imi mentin standardul de "premianta". Asa ca, in clasa a cincea, cand m-am transferat la primul colegiu national din oras si am descoperit ca nu mai sunt "premianta clasei", ci pe undeva pe la mijloc, stima mea de sine a scazut vertiginos, la un loc cu notele (de la 10, la 6) si confuzia m-a luat in stapanire. Ce fac acum, cand nu ii mai intrec pe ceilalti? Ce fac acum, cand nu mai sunt desteapta in mod natural? Cand descopar ca trebuie sa muncesc mult, ca sa ajung la o intelegere si la rezultate pe care altii le obtin spontan, pentru ca ei sunt "destepti la matematica", de exemplu, iar eu nu? Ce pot sa mai fac eu, daca nu sunt atat de desteapta pe cat credeam?

Acelasi soc si aceeasi deruta am avut-o la prima restanta din facultate, la prima respingere de catre juriu intr-un concurs literar sau chiar prima oara cand am fost parasita. Pentru ca eu trebuia sa fiu. Sa fiu desteapta, sa fiu talentata, sa fiu potrivita pentru el si iubita de el. Toate aceste calitati imi trebuiau recunoscute, mereu am fost laudata pentru calitati, asa ca in afara calitatilor, eu nu stiu cine sunt. Am fost invatata ca sunt intr-un fel, si pentru acest fel m-am deprins sa fiu iubita si sa ma iubesc. M-am invatat sa fiu, nu sa devin. Sa fiu pur si simplu, "para malaiata in gura lui fleata", nu sa depun efort pentru a fi.

Am crezut ca a fi desteapta, a fi frumoasa, a creativa, a fi tanara, a fi sanatoasa, sunt calitati innascute, nu rezultatele unei munci. Intre timp, am crescut si am inteles multe. Dar nici acum nu imi este usor sa accept ca trebuie sa muncesc mult pentru ceva ce altii obtin in mod spontan.

"Branza buna in burduf de caine"
Sau copii destepti care nu incearca. De ce?

Am citit un articol foarte interesant in New York Magazine. Articolul citeaza rezultatele unor studii si cercetari, care arata ca o buna parte din copiii inzestrati in mod natural, mai exact cei care se situeaza intre primii 10 din 100, ca rezultate scolare, se subestimeaza in mod pronuntat. Chiar daca sunt evaluati ca foarte "destepti", "inteligenti" (in urma testelor de IQ), o buna parte din acesti copii adopta standarde scazute, cauta aprobarea si ajutorul parintilor mai des decat ar avea nevoie, nu au motivatia de a depune un efort personal prea mare pentru a atinge performanta si nu se asteapta la mare lucru de la ei insisi.

Ca sa ne fie mai clar, articol ne povesteste despre un baiat aflat in clasa cincea, la o scoala recunoscuta din Statele Unite. Copilul a fost inzestrat cu un coeficient de inteligenta mult peste medie, lucru descoperit inca de la varsta prescolara, motiv pentru care nici parintii, nici restul adultilor, nu au avut rezerve in a-i recunoaste valoarea. Odata cu trecerea anilor, insa, increderea in sine a acestui baietel a scazut in mod evident. Acest lucru l-au observat profesorii si parintii lui.

Atunci cand trebuie sa isi faca temele, prefera sa lucreze numai cu acele provocari la care stie ca raspunde prompt sau care ii ies bine de prima oara. Materiile si exercitiile care nu ii "cedeaza" sau pe care nu le intelege din prima, il blocheaza. Fuge de ele. Nu vrea sa mai incerce, nici sa se apropie. "Nu sunt bun la asta", explica el. Tatal povesteste ca baietelul a opus multa vreme rezistenta ortografiei, in clasele primare. La fel s-a intamplat cu fractiile; iar apoi, in clasa a treia, la caligrafie. A acceptat sa incerce scrierea caligrafica, abia dupa cateva saptamani de insistente si incurajari din partea adultilor.

De ce? De ce un copil inzestrat, inteligent, cu un mare potential, nu pune "osul la treaba", cum spunem noi, si ramane "branza buna in burduf de caine"? Sa fie lene, datorata infuziei de laude si aprecieri luate ca atare, „eu sunt destept, nu trebuie sa muncesc prea mult"? Da, adeseori se intampla asa. Sa mai fie si altceva?

A fi (destept) sau a munci?
Noi pentru ce ne laudam copiii?

Parintii isi lauda copiii din plin, si asta numai cu gandul de a le face bine, de a-i intari. Daca un parinte va fi sincer, va admite ca nu numai o data si-a scaldat copilul in efuziuni de genul "Vai, ce copil destept esti; Extraordinar, ce logica ai; Bravo, ce frumos ai desenat, ce pui talentat are mama!" Toate acestea sunt absorbite de copil, a carui imagine de sine depinde aproape in totalitate de confirmarile parintilor. Ceea ce tu ii spui ca este, el crede ca este si asteapta de la el insusi sa devina. Aici intervine discernamantul adultilor.

Sa tinem cont de materialul din care este facut copilul nostru. Sa il observam atent si fara asteptari si scenarii preconcepute. Sa vedem - cu ochii limpezi, nu orbiti - care sunt inclinatiile lui, puterile lui, preferintele lui. Sa nu ii scapam din vedere potentialul, dar sa tinem cont ca zesterea genetica, oricat ar fi de valoroasa, se dezvolta NUMAI intr-un mediu favorabil. Altfel, ramane "branza buna in burduf de caine". Un copil cu talent la pian NU va invata sa cante la pian, decat daca apuca sa se apropie de clape. Un copil pasionat de matematica poate ramane sclipitor, dar limitat, daca NU ii dam ocazia sa studieze, sa cerceteze, sa descopere, sa calculeze el insusi. Un copil inteligent NU isi poate dezvolta inteligenta decat prin munca. Inteligenta nu creste odata cu varsta, ci odata cu munca.

Sa ne invatam copilul, NU ca este destept, ci ca este nevoie de efort ca sa obtina ce isi doreste. Ca efortul este natural si specific conditiei umane. Sa ii dam exemple, sa ii citim biografiile oamenilor de stiinta si ale altor personalitati, sa ii povestim despre bunicul, strabunicul si oameni de vaza din neamul nostru, care au muncit mult, iar munca i-a innobilat. Sa ne scuturam de stigma pe care a pus-o comunismul asupra muncii, si care unora dintre noi ne-a lasat inca o senzatie de greata. Munca nu este rusinoasa, nu este abuziva, nu este retrograda. Munca si efortul sunt privilegii ale omului si sunt specifice conditiei umane.

Numai omul face efort ca sa isi dezvolte inteligenta. Numai omul isi alege munca si o impregneaza, o innobileaza, o armonizeaza cu inteligenta. Dobitoacele muncesc fara sa gandeasca. Omul nu poate sa gandeasca si apoi sa stea. Este  astfel proiectat, incat sa sa gandeasca si sa munceasca. Gandirea omului il impinge sa faca. Inteligenta omului il propulseaza sa lucreze, sa incerce, sa persiste si sa creeze. Cine nu isi dezvolta inteligenta prin efort, o pierde.

Sa ne laudam copilul pentru efortul depus, si nu pentru ca l-a inzestrat Dumnezeu cu "desteptaciune"!

"A fi sau a nu fi destept"
Cum submineaza laudele imaginea de sine

Un studiu demarat in Statele Unite indica, se pare, ca parintii, in proportie de 85%, cred ca este important sa ii laude pe copiii lor si sa le puna etichete "pozitive", indiferent ca acestia apuca sa merite laudele sau nu. Intentiile parintesti sunt bune. Parintii cred ca astfel de etichete si aprecieri a priori ii incurajeaza pe copii si le sporesc performantele. Insa acest studiu mai demonstreaza ceva: ca laudele gratuite, excesive, nefondate, au asupra copiilor un efect advers. Copiii care sunt hraniti cu un zilnic "Esti destept", ajung sa aiba performante proaste si stima de sine scazuta. Cum asa?

Studiul pe care il citez este unul longitudinal, derulat de peste 10 ani de catre psihologul Carol Dweck si echipa sa de la Columbia University, asupra scolarilor de clasa a cincea de pe teritoriul New York-ului. Scopul lui este sa investigheze efectul laudelor asupra performantelor si a dinamicii interioare ale copiilor. Descoperirile, reconfirmate de-a lungul timpului, ar trebui publicate intr-un manual pentru parinti.

Experimentul se desfasoara astfel: copii din clase diferite primesc un test de inteligenta cu itemi non-verbali, sub forma unui puzzle. La final, fiecare este chemat sa i se comunice rezultatul. Aici, copiilor li se da, in mod aleator, unul din doua raspunsuri. Unii primesc ca feedback formula: "Ai obtinut X puncte. Trebuie sa fii foarte destept!", in timp ce alti elevi aud: "Ai obtinut X puncte. Probabil ca te-ai straduit foarte mult!"

Pasul urmator: toti copiii participanti sunt anuntati ca vor primi un al doilea test si li se da de ales. Vor sa primeasca un test mai dificil decat cel dinainte, dar din care au multe de invatat? Sau ar vrea un test de aceeasi dificultate? Acum vine punctul culminant. Dintre copiii laudati pentru "desteptaciune", aproape toti aleg a doua varianta: testul mai simplu. Dintre copiii laudati pentru efort, 90% aleg varianta intai: testul mai dificil.

Acesta este efectul cel mai raspandit al laudei asupra copiilor (si nu numai). Un copil laudat pentru o calitate intrinseca, asupra careia nu are control, va deveni preocupat sa nu isi piarda acea calitate. Un copil laudat pentru ca "este destept", se va inhiba. El se va stradui sa ramana destept, nu sa invete lucruri noi, nu sa raspunda la provocari, nu sa isi asume riscuri. Mesajul care ajunge in subconstientul copilului , atunci cand ii spunem "Esti destept", suna mai degraba a "Esti destept, drept dovada ai facut bine! Daca insa vei gresi, va insemna ca nu esti destept! Asadar, nu gresi!"

"Cine rade la urma, rade mai bine"
Cand laudele parintilor pregatesc esecul copiilor

Exista si a treia runda a experimentului. Acum, fara exceptie, toti elevii mai primesc un test, mult mai dificil, conceput pentru un scolar de clasea a saptea. Asa cum era de asteptat, toti obtin rezultate slabe. Aceasta s-a si urmarit, pentru a observa reactiile copiilor in situatie de esec. Care credeti ca au fost?

Copiii care fusesera apreciati pentru efortul depus, au constatat ca nu s-au concentrat suficient la ultimul test, si de aceea au picat. Pe parcursul testarii, era evident pentru observatori ca se concentrau, fiind implicati in rezolvarea puzzle-ului si dispusi sa incerce, in timpul avut la dispozitie, toate miscarile care le treceau prin cap, pentru a proba daca se "lipesc" piesele. Senini, multi dintre ei chiar au anuntat ca le face placere sa rezolve testul.

Copiii care primisera laude pentru "desteptaciune", pe de alta parte, au avut alta reactie. Mult mai putin senini, au fost de parere ca rezultatele testului se datoreaza nivelului lor de inteligenta, care se dovedeste astfel ca nu este atat de inalt pe cate fusese evaluat. Altfel spus, s-au simtit "prosti", la propriu, si s-au subestimat. Inca din timpul testarii, privitorul putea observa cum concentrarea lor ajungea la incordare, uneori la transpiratie. Acesti copii nu au gasit placere in rezolvarea testului, ci doar s-au chinuit sa nu greseasca si sa isi pastreze statutul de "copil destept", care stiau ca se asteapta de la ei.

Si asta nu este tot. Pentru ca mai urmeaza o runda a experimentului. In cele din urma, copiii au primit, toti, un alt test (ultimul), cu exact acelasi nivel de dificultate precum cel dintai. Puteti preconiza care au fost rezultatele lor la aceasta ultima proba?... Copiii care initial fusesera laudati pentru efortul depus, au obtinut in medie rezultate cu 30% mai bune, decat la prima testare. Copiii ale caror rezultate fusesera puse pe seama "desteptaciunii", au obtinut la acest test performante cu 20% mai... slabe, decat la cel dintai. Repet: cele doua teste comparate au avut acelasi nivel de dificultate.

Ne este mai usor acum sa intelegem cum actioneaza asupra copilului laudele parintilor, atunci cand se centreaza pe calitati si asteptari, decat pe efortul depus. Insasi psihologul care coordoneaza experimentul, Carol Dweck, explica: "Atunci cand laudam copilul pentru desteptaciune sau pentru alte calitati asupra carora nu are control, el ramane dezarmat. Inteligenta este o variabila pe care copilul nu o poate controla. Nu il ajutam sa isi influenteze destinul inspre succes sau esec, si el ramane descoperit si neajutorat in fata esecului. Copilul nu mai are o solutie pentru esec."

In schimb, atunci cand mutam accentul pe efort, asta este ceva copilul poate controla. El intelege ca efortul personal este la indemana lui si ca in efortul personal sta redresarea si solutionarea unui esec. Esecul nu mai este definitiv, nici definitoriu. Efortul personal capata sens, copilul capata motivatie sa continue, sa evolueze, sau sa reinceapa, sa se ridice.

Dragi parinti, uneori este bine sa laudam copilul pentru ceea ce face, inainte de a-l lauda pentru ceea ce este. Pentru ca, mai inainte de a sti cine este, copilul stie mai degraba ce are de facut si ce poate face... Voi ce parere aveti?

Bibliografie: http://www.naturalchild.org, http://attachmentparenting.ro/, http://nymag.com/