Scrisoare deschisa de la educatoare: Dragi parinti, sunt lectii pe care numai voi le puteti da copilului

Aceasta este o scrisoare sinceră de la un pedagog școlar. Este mai degrabă un strigăt către marea varietate de părinți care au totuși ceva în comun: grija pentru copiii pe care îi lasă pe mâna educatorilor și a învățătorilor. O grijă pe care numai un părinte o trăiește în profunzime și, care uneori poate lua forma înșelătoare a neîncrederii: în sistem, în instituție și în cadrul didactic. O neîncredere care poate sabota tocmai scopul comun al părinților și al pedagogilor: acela de a-i crește frumos pe copii. Adevărat că atmosfera din sistemul de învățământ actual îndeamnă pe orice adult înțelept la prudență, însă atunci când prudența devine suspiciune, nemulțumire și dorința de control, cel care se află la mijloc și are primul de suferit este chiar copilul.

Mesaje de la educatoare pentru copii și părinți

Am în jurul meu oameni dedicați, care lucrează ca dascali, atât în instituțiile private, cât și în cele de stat. Din experiențele lor și din ale mele, se naște această scrisoare. Sper cu adevărat ca mesajul să ajungă la cât mai multe inimi și să pună pe gânduri cât mai mulți cititori.

Adulții din jurul tău au intenții bune, dar pot greși!

Tibi îl alerga pe Mihnea prin curtea școlii, dându-i cu piciorul în fund. Amândoi râdeau, deși imaginea nu era cea mai plăcută. Vedeam, la unul din ei, satisfacția de a umili, iar la celălalt, încercarea de a-i plăcea să fie umilit. Se chinuia să râda și el, dar nu era râsul lui. Nici unul din ei nu părea senin. I-am oprit.

"Ne jucăm!", mi-au replicat ei.

"Am văzut la bunicul lui Mihăiță, ieri când l-a luat de la școală, și alaltăieri! Tu nu ai văzut? Se prefăcea că îl poartă în șuturi până la poartă! Dar se jucau, nu îl lovea de fapt! Nu ai văzut ce amuzant era?!"

Ei bine, văzusem întâmplarea, însă nu și partea ei amuzantă. Cert era că celor mici, acum, nu le ieșea. Preluau un comportament validat de un adult ca fiind amuzant, și le ieșea pe măsura lor, nu pe măsura adultului. Adică Tibi îl lovea cu adevărat - mai mult sau mai puțin din greșeala - pe Mihnea, care nu se putea plânge, căci ar fi însemnat că nu are simțul umorului.

Și uite așa, copiii noștri își exploatează potențialul devastator din ei: de abuzator și de victimă. Doar așa au văzut la un adult! Atunci când dascălul intervine, tonul lui trebuie să fie dintre cele mai alese, astfel încât să invalideze comportamentul, fără însă a discredita modelul - respectiv, bunicul cu pricina. Și pentru că nici noi, pedagogii, nu suntem cei mai plini de har întotdeauna, iar micuții au adeseori un gust pentru joacă masochistă (a se vedea desenele Tom și Jerry), un astfel de episod se poate solda cu: "Ne place! Ești o rea! Vai, ce nesuferită! Nu înțelegi jocul. Nu ne lași să ne jucăm."

Dragi părinți, vă cerem ajutorul. Ați observat satisfacția pe care o au copiii în a testa limitele și mai ales în a le încălca pe cele difuze. Situațiile ambigue și contrazicerile sunt plăcerea lor. Dezbat, negociază, emit judecăți, trec imediat la fapte atunci când văd că și o persoană investită cu autoritate (un adult, mai ales) a încălcat o limită. Profită imediat de situațiile în care văd că "au acoperire" să faca ce "nu se face". Tocmai de aceea, vocea dascălilor poate să nu fie suficientă. Au nevoie de o pregătire prealabilă, de o punere în temă, încă de acasă, din partea părinților (adulții "forte", cei aflați în topul ierarhiei pentru un copil).

Vă rugăm, așadar, așezați-vă alături de copil și spuneți-i că nu tot ceea ce aude și vede la școală este demn de urmat. Adulții din jurul lor au intenții bune, dar pot greși! Dacă nu este sigur de un anumit comportament observat, să întrebe și pe altcineva. Dacă primește răspunsuri diferite, să vină la dumneavoastră pentru lămuriri. Dar odată ce un comportament se dovedește controversat și există cel puțin un dascăl care îl contestă, să renunțe la el, până când se lămurește alături de părinți.

Uneori, copiii au o intuiție clară că un lucru este sau nu este bun. Dar faptul că observă un adult făcându-l deja le dă peste cap sistemul de valori și atunci au nevoie de puțină consiliere din partea cuiva în care au încredere mai multă.

Nu tot ceea ce aud și văd la ceilalți copii este demn de preluat

La fel, când vine vorba de copii. La școală se adună copii din diverse medii sociale, din diverse familii, cu obiceiuri de toate felurile. Până când o clasă de copii se omogenizează sub aspectul valorilor, al regulilor, al aspectelor morale, poate dura mult timp. Coloana vertebrală a caracterului se întărește încet-încet. Copiii au ocazia în fiecare zi să filtreze noi lucruri și să testeze noi limite. Într-o zi ca oricare alta, numai ce aud printre copii câteva versuri: "Pentru țară și popor / Eu rămân în **** gol..." De unde?! Un băiețel le auzise acasă, i le spusese tata în glumă. S-au lipit de mintea lui și le-a "scăpat" la școală, unde i-au molipsit instant pe colegii lui. O adevarată epidemie de "Pentru țară și popor..."

- Bine. Atunci, știți ce vom face în după-amiaza aceasta?, îi întreb, învinsă.
- Păi... Discutăm despre cuvinte urâte?
- Nu. Învățăm poezii.
- Oh, nuuuuuuuu!!!

Și așa, s-a auzit mai rar refrenul, în acea zi. Dar a durat o săptămână să i se ducă farmecul de tot. Tocmai pentru astfel de motive copiii trebuie să înțeleagă, din vocea comună a părinților și a pedagogilor, că nu tot ceea ce aud și văd la ceilalți copii este demn de preluat. Vă rugăm, repetați-le acest lucru...

Adulții au neputințe și fac greșeli, dar poți să ai încredere în ei!

"Copilul meu, Robert (7 ani), a venit supărat acasă, pentru că s-a certat cu profesorul de sport. Nu am înțeles cine are dreptate: din ce mi-a povestit el, profesorul l-a pedepsit pe nedrept. A fost o neînțelegere, el nu greșise cu nimic. Dar i-a cerut să părăseasca sala de sport ș,i pentru că nu a vrut, l-a amenințat că dacă nu face asta, nu îl mai primește la ora timp de 2 luni, or mie acest lucru mi se pare prea de tot. L-am intrebat și eu: Cum, Robert, două luni? Două luni e mult! Ia spune-i tu profesorului ce sport faci la Clubul Central și când mergem în vacanțe la ski! Oare știe?..."

Și Robert îi spune. Și profesorului de sport, și celui de muzică, și celui de șah, și învățătorului, și educatorului, și directorului. Și Mihăiță la fel. Și Mircea, și Mihnea, și Alin, și Alina... Copiii învață de la părinți să aibă limba pișcătoare, să deturneze curajul în tupeu, să reacționeze la cea mai mică nemulțumire, să înlocuiască respectul cu pretențiile.

Copiii de 4, 5, 6, 7, 8, 9 ani sfidează orice adult. De ce? Pentru că așa i-au împuternicit părinții. Ei bine, nu putem funcționa așa, dragi părinți. Nu, profesorii nu sunt sfinți, desigur că pot greși, desigur că o fac, desigur că pot fi incorecți, în mod voit sau nevoit. Desigur că nu trebuie să fiți de acord cu sancțiunile și deciziile lor. Desigur că trebuie să stați de vorbă cu ei, ca să lămuriți situația. Dar asta trebuie să o faceți dumneavoastră, și nu copilul. Copilul are mult mai puțin de făcut: să întrebe de ce, să comunice, să spună ce îl doare, să propună soluții, dacă le întrevede. Însă nu să își facă dreptate. Nu să îl pună la punct pe adult. Nu să răstoarne rolurile. Nu să ridice tonul și să sfideze, ori de câte ori nu îi convine o situație, pornind de la rețeta părinților care nu cunosc contextul, dar pornesc de la axioma: "Copilul meu este nedreptățit, copilul meu suferă".

Copilul trebuie să respecte dascălul

Dragi părinți, aveți nevoie de dascăli ca să îl ajute pe copilul dumneavoastră să învețe. Ca să îi arate cum se leagă șireturile, când iese în pauză. Ca să îi prezinte istoria universală, lanțurile muntoase, teoria lui Pitagora, tehnici de comunicare pozitivă, codul bunelor maniere, modalități de a-și face prieteni. Ca să îi medieze conflictele, să faciliteze integrarea în clasă, să îl asculte când îl supără ceva, să țină cont că îl doare capul și nu se poate concentra, să îl supravegheze la joacă, să îi arate cum se scriu literele corect, cum se rămâne în rând și pentru multe altele. La fel, aveți nevoie de dascăli și ca să fie respectați de copii. Nu putem răsturna ierarhia. Un dascăl fără autoritate nu va obține rezultate pozitive de la un copil.

Familia, școala și grădinița: Cei șapte ani și doi părinți de-acasă

Uneori, părinții se grăbesc să judece și pun paie pe foc, în necunoștință de cauză ori având perspectiva limitată asupra modului cum a decurs ziua copilului, sabotând autoritatea dascălului. Atunci, acesta din urmă nu îi mai poate fi de folos copilului. Copilul nu ascultă sfaturile și nu primește ajutor de la adultul în care nu are încredere și pentru care și-a pierdut stima. Gândiți-vă puțin, înainte de a vă transforma copilul într-un mic reacționar - de fapt, într-un instrument de pedeapsă a adultului care v-a indignat! Ce vă mulțumește mai mult? Un copil montat să nu mai primească nimic de la profesorii săi, ci doar să îi contrazică / lingușească / păcălească? Sau un copil care, deși dezamăgit de erorile dascălului său, rămâne receptiv la lucrurile bune pe care acest adult i le poate arăta?

Acum puneți-vă aceleași întrebări și în ceea ce vă privește. Dacă sunteți sincer, sigur că vă puteți aminti câteva episoade care nu vă fac cinste. Când l-ați repezit, l-ați nedreptățit, l-ați mâhnit nemeritat pe copil. Când l-ați obligat la ceva, nu i-ați luat în seamă durerea, l-ați lovit, l-ați învățat prost sau l-ați constrâns aiurea. Un părinte greșește față de copilul sau infinit mai adânc și mai grav decât poate greși orice alt adult față de el. Și totuși, vă doriți ca micuțul să vă păstreze iubirea și încrederea? Vă doriți să înșeleagă că oricine face greșeli și că acestea nu vă invalidează? Că sunteți același adult căruia îi pasă de el și care este apt să îl ajute și să îl sfătuiască în continuare? Vă bucurați să vedeți că nutrește același respect, aceeași admirație, că va asculta atunci când îi cereți ceva fără să aveți timp să îi explicați de ce, că nu vă sfidează și nu negociază orice hotărâre a dumneavoastră?

Dacă răspundeți afirmativ, atunci puteți înțelege că același tipar este nevoie să existe și în relația dascăl - copil. Altfel, nu poate ieși nimic bun, copilul nu va învăța nimic din cele bune care i se vor oferi, ci va crește cu siguranța că adulții care greșesc sunt niște incompetenți care merită ignorați și sfidați sau că adulții care nu au în toate situațiile inspirația de a face dreptate, sunt niște ticăloși. De dumneavoastră depind atitudinea copilului, construcția caracterului și achizițiile lui pentru viitor. Dumneavoastră dați tonul.

Dragi părinți, ceea ce spuneți acasă copilului atârnă în sufletul său mai mult decât ce îl învățăm noi la școală sau la grădiniță! Chiar dacă astăzi există grădinițe și școli private sau programe de after-school, chiar dacă există în viața copilului adulți cu care petrece peste 8 ore pe zi, tot părinții, alături de care petrece 2-3 ore pe seară, au glasul cel mai penetrant în conștiința copilului. Este nevoie să fim în același duh, dascălii și părinții, pentru ca ceea ce semănați dumneavoastră să aibă continuitate la școală și grădiniță, iar truda noastră să găsească sprijin în familie. Altfel, semănăm vânt și culegem furtună...

Copilul este purtătorul vocii părintelui oriunde s-ar afla!

Copiii au astăzi o mare îndrăzneală, pe care pe vremea noastră nu o aveau. Îi încurajăm să își dezvolte autonomia și încrederea în ei înșiși. Să întrebe, să răspundă, să chestioneze, să dezbată, să negocieze, să se împotrivească. Da, îi învățăm să facă asta. Este spre binele lor. Într-o societate în care părinții sunt arareori alături să le ia apărarea sau să își spună cuvântul asupra educației lor, ce poate fi mai bine pentru copil decât un set de valori asimilate, o coloană vertebrală și curajul de a-și urma calea?

De acord. Dar uneori uităm ceva: că toate acestea se construiesc în timp! Copilul nu este un adult în miniatură. Nu are înțelepciunea și discernământul de a alege ocaziile în care este nevoie să se impună, să refuze a asculta, să înfrunte adultul, de situațiile în care este mai bine pentru el să se lase pe mâna celui care îl sfătuiește de bine. Nu! Liberul arbitru al copilului este precum o busolă în curs de fabricare. Incă nu indică Nordul, încă nu a început să funcționeze, chiar dacă are strânse laolaltă toate componentele. Acul său, în acest moment, indică punctul cardinal pe care i-l oferă mama și tata. Copilul este purtătorul vocii părintelui: în societate, la grădiniță, la școală, între alți copii. Oricare alte voci mișcă prea puțin acul, chiar dacă ar indica ele direcția bună. Busola încă în construcție rămâne "setată" pe ceea ce a aflat de la mami și tati: fie că i-a fost comunicat direct, fie indirect.

Da, ne-ar fi de folos un mesaj precum: "Dragul meu, mă supără și pe mine ce îmi povestești. Îmi pare rău să aud că a fost profesorul incorect cu tine. Nu sunt de acord cu asta. Dar va trebui să ascult și perspectiva lui mai întâi. Poate a fost o neînțelegere, se întâmplă adesea între oameni. Poate nu te-a înțeles bine și nici tu pe el. Sau poate a greșit și își va da seama de asta, când mă duc să vorbesc cu el. Până atunci, hai să ne amintim și momentele când te-ai bucurat la ora lui, când te-a ajutat, când ai învățat cutare și cutare lucru... Uite, vezi că sunt și lucruri bune pe care le poți lua de la el. Hai să ne gândim la ele, să le găsim împreună. Eu nu cred că profesorul a vrut să îți facă rău. Doresc să am o discuție cu el și să înțeleg la ce s-a gândit atunci. Până ajung la școala să vorbesc, te rog ai încredere în el măcar pe jumătate. Și eu am. Este un om de la care poți învăța încă multe lucruri. Și mami greșește și te-a supărat de multe ori, dar încă ai încredere în ea. Adulții au neputințe și fac greșeli, dar poți să ai încredere în ei!"

Există întotdeauna alternativa home-schooling

Vă rog, aveți încredere în Dumnezeu și cât de cât în firea umană! Dacă nu reușiți să aruncați o ancoră de încredere în pământul pe care pășesc și dascălii copilului vostru, vă îndemn să luați în calcul alternativa de a-l educa pe copil acasă (home-schooling). Este mai bine așa, decât să semănăm sămânța neîncrederii, a cinismului, a răzvrătirii și a ostilității în inima copiilor noștri.

S.O.S! Televizorul ucide creierul și inocența!

"Puteți să deschideți la școală subiectul despre educație sexuală?", am primit recent întrebarea unei mămici vădit preocupate. Băiețelul ei are 8 ani. "Îmi pune întrebări..." / "Dar de unde știe?" / "Ne uităm la filme acasă, și mai vede cupluri care se sărută. Devine agitat, nu privește liniștit, ne pune și nouă mâna la ochi să nu vedem."

Dragi părinți, vă rog din suflet, fiți atenți la semnalele transmise de copilul dumneavoastră! Sunt zeci și sute de studii deja, care arată efectul televiziunii și mai ales al mesajelor și scenelor transmise asupra creierului. Televizorul schilodește persoana umană! Televizorul ucide creierul și inocența copiilor noștri!

Înainte de a constata că sunt retrogradă și radicală în afirmații, documentați-vă! Am scris și voi mai scrie articole pe această temă, pentru că locuim sub același acoperiș cu dușmanul. Un dușman foarte viclean, care ucide sistematic și sigur, care transformă oamenii în putregai. Suntem mințiți pe scară largă, ni se ascunde efectul devastator al televizorului, suntem amăgiți să credem că a avea televizor în casa și chiar în camera copilului, este un lucru firesc. NU este.

Vă recomand, trag un semnal de alarmă și vă rog să căutați cărțile și conferințele lui Virgiliu Gheorghe: "Efectele televiziunii asupra minții umane, "Revrăjirea lumii sau de ce nu mai vrem să ne dezlipim de televizor", "Efectele micului ecran asupra minții copilului" și nu în ultimul rând "Pornografia - maladia secolului XXI".

Un copil ce reacționează atât de sugestiv precum micuțul de mai sus, trage chiar el un semnal de alarmă. Nu este pregătit să vadă scenele de intimitate dintre doi oameni, fie ele și un simplu sărut. Are 8 ani și fiecare copil se dezvoltă în ritmul său. La această vârstă, băieții sunt adesea interesați de cu totul alte lucruri, încă. Curiozitatea lui poate proveni tocmai din abuzul la care este supus prin vizionarea unor lucruri care îl iau pe nepregătite. Nu s-a copt suficient cât să vrea să vadă și să știe. Noi avem instinctul intimității în noi. De ce nu așteptăm momentul ca el să se declanșeze, și abia atunci să îi răspundem copilului la întrebările ce survin în mod natural? De ce să îl expunem unor scene care să forțeze în el stimularea sexualității? Acesta este un lucru nefiresc și un abuz.

Televiziunea este o formă de abuz

DA, televiziunea ne abuzează copiii în acest fel, iar noi am pierdut cu totul simțul măsurii și al firescului. Nu ne dăm seama cât rău ne facem și le facem. Băiatul care acoperă ochii părinților lui, să nu vadă oamenii sărutându-se, vede mai mult și mai bine decât ei. Vede intruzivitatea imaginilor, vede nefirescul scenei și caracterul ostentativ - pentru că, ce este firesc în a face public, în a expune pe micul ecran, în prim-plan, în detaliu, un act atât de intim și tainic precum sărutul? Copilul se simte asaltat de forțe dinlăuntrul lui pe care nu le cunoaște încă, cărora nu le-a venit încă rândul și pentru care nu este pregătit... Copilul nostru se află sub asalt! Închideți televizorul, vă rog! Să îi salvăm copilăria, inocența și sănătatea sufletească!

"În Statele Unite, copiii sau tinerii văd anual la televizor în jur de 14.000 de referințe la sex - aluzii sau comportamente, și mai puțin de 150 de referințe privind tratarea pozitivă a abstinenței și a virginității, a riscului contaminării cu o boală cu transmitere sexuală sau a responsabilității ce o presupune relatia sexuală (Harrys & Associates, 1998). În cazul telenovelelor, relațiile sexuale între persoane necăsătorite sunt de 24 de ori mai frecvente decât cele între soți (Lowry si Towles, 1989). În 75% din videoclipurile prezentate pe MTV sunt prezente imagini erotice; în mai mult de jumătate, violența și în 80% din timp pot fi întâlnite amândouă genurile combinate: erotic și violența împotriva femeilor (Sherman & Dominik, 1986)”.

Cei mai mulți cercetători consideră că telenovelele reprezintă cel mai senzațional, cel mai inexact (fals) și generator de dependență program, prin referințele lui la sexualitate. Relațiile sexuale în afara căsătoriei sunt portretizate a fi de 8 ori mai obișnuite decât cele între soți. 94% din întâmplările erotice înfățișate în telenovele se desfășoară între persoane care nu sunt căsătorite (Greenberg, Abelman și Neuendorf, 1981). Eroul este frecvent portretizat ca fiind impersonal, emoțional, exploatator față de persoana partenerului său față de femeie în general (Sprafkin și Silverman, 1982). Aproape niciodată personajele implicate în relații sexuale pe micul ecran nu se îmbolnăvesc de vreo boală cu transmitere sexuală, cu toate că în realitate una din șase persoane riscă să contacteze o astfel de boală.

”Sexualitatea impersonală pe care o promovează televiziunea - sex pentru plăcerea în sine - are drept consecință logică pornografia. Apariția și dezvoltarea acestui gen în mass-media contemporană, mai cu seamă în televiziune, a atras atenția cercetătorilor datorită efectelor semnificative pe care materialele pornografice s-a dovedit că le au asupra psihicului uman. (...) Nu trebuie să ajungi dedendent de pornografie sau de un material cu conținut sentimental-erotic, așa cum sunt telenovelele, pentru ca mentalitatea sau percepția privind sexualitatea să se modifice, ci este suficient ca, de mic copil, de-a lungul anilor, să fi fost expus la astfel de mesaje." (Virgiliu Gheorghe, in "Efectele micului ecran asupra mintii copilului").

Acestea sunt mesajele de la educatoare pentru copii, dar mai ales părinți. Ia-le în considerare și fă ce crezi că este mai bine pentru copilul tău! Într-adevăr, există lecții pe care doar părinții le pot da copiilor.

Citește și:
Copilul meu si televizorul: Cum ii afecteaza creierul si dezvoltarea
Copilul meu, computerul si Internetul: Cum ii este afectat creierul?
Ocrotiti-va copiii: 3 lucruri grave de care ii puteti pazi

Bibliografie: Virgiliu Gheorghe, Efectele micului ecran asupra mintii copilului, Editura Prodromos, 2013