Să explicăm, pentru cei care nu cunosc semnificația termenului, conceptul de părinte elicopter. Acesta reprezintă un tip de părinte care este extrem de atent la experiențele și problemele cu care se confruntă copilul său și, după cum reiese chiar din denumire, acționează exact ca un elicopter, "survolând" împrejurimile vieții acestuia.
Nu știu dacă din cauza faptului că m-am ocupat exclusiv de creșterea și îngrijirea băiețelului meu sau a faptului că am parte de un copil împiedicat și bolnăvicios (s-a confruntat cu nu mai puțin de 150 de viroze respiratorii și digestive în decursul celor 10 ani și 2 luni de viață, dar și cu mult prea multe accidentări) s-a dezvoltat acest instinct matern supraprotector care, de altfel, s-a trezit acum în ipostaza de a se confrunta cu o reală inutilitate, în lipsa copilului, evident plecat în excursie.
Deși am mai fost separați până în prezent timp de câteva ore, poate chiar o jumătate de zi, nu a existat nici măcar o noapte în care să nu adoarmă după pupicul și mângâierea mea. Ca să fiu sinceră, nici nu mi-am dorit, că poate soluții s-ar fi găsit. Mi s-a mai întâmplat să plec în timpul somnului său de după-amiază de lângă el și, cumva, într-un mod inexplicabil, simțea aproape de fiecare dată. Întrebarea logică și justă era, desigur, de ce mi-aș fi supus copilul unui real chin în condițiile în care el este atât de atașat de mine?
Realitatea însă este una cu totul diferită și, din păcate, extrem de dură pentru mine, cel puțin. El era atașat și se arăta astfel din cauza mea. Din cauza atitudinii și a comportamentului meu. Simțea că eu am nevoie să fie astfel și se comporta în consecință. Ca într-o oglindă. Copiii sunt mai empatici decât realizăm de multe ori...Ajung să proiecteze temerile noastre, dorințele noastre, nu doar pentru a ne face pe plac, ci pentru a ne arăta că ne iubesc, că ne înțeleg, că ne pot îndeplini așteptările pe care le avem de la ei. Și totuși aceste așteptări nu se rezumă decât la dorința de iubire. Părinții își doresc să fie iubiți de copii, iar copiii de părinți.
Excursia
Plecarea în excursie a avut loc la ora șapte jumătate dimineața. Nu a fost chiar cea mai fericită zi din viața mea pentru că, în primul rând, nu prea am putut pune geană pe geană de teama să nu rateze ora întâlnirii cu colegii și învățătoarea, respectiv a plecării. Apoi, pentru că, după pupături și ultime indicații înainte de călătorie, am fost singura care a vărsat o lacrimă pusă în fața faptului împlinit, și anume a autocarului care dispărea treptat în zare. Nu-mi imaginam că mie îmi va fi mai greu decât lui...
Intuiam că voi întâmpina ceva dificultăți în traiul fără el, în a-mi găsi ocupații și un sens vieții. Căci da, cea mai mare parte din existența mea, gravitează în jurul său. Iar fără el automat m-am simțit ca un câine fără stăpân. Singură și uitată de lume.
În mod bizar, am reușit să reziste tentației de a-l suna prea des la telefon. Telefon pentru care i-am dat în bagaj, desigur, încărcător, pentru a fi convinsă că vom putea comunica în permanență. Și speram să se întâmple cât mai des acest lucru, fără a fi eu cea care inițiază dialogul. Dar, cu excepția unei situații în care nu știa dacă are voie să mănânce un anumit aliment și a altei situații în care a avut nevoie de o doctorie, nu m-a sunat nici măcar o dată din proprie inițiativă. Eu am reușit performanța de a apăsa tasta de apel de aproximativ 5 ori, o cifră decentă, zic eu pentru o începătoare ca mine.
Mi-aș fi dorit să știu că îi este dor de mine. Nu i-a fost. Că nu poate adormi fără mine. A putut. Că nu poate mânca fără mine. S-au bătut turcii la gura lui! Eu am încercat să îmi ocup timpul cu muncă și cu diverși prieteni, pentru a uita să mă gândesc la el. Mi-a reușit în mare parte. Mai puțin când a venit ora culcării și, evident, am adormit cu pijamaua lui în brațe. Era mirosul lui, al bebelușului meu, de acum devenit bărbat. Care nu are absolut deloc nevoie de mine. Am reușit, cu tot comportamentul meu supraprotector să cresc un copil independent, căruia nu-i este teamă de viață și de încercările sale. Care nu se ține de fusta mea decât din cauză că i-am lăsat eu senzația că trebuie să facă acest lucru, nu că ar simți concret nevoia. Sunt, evident, extrem de mândră de el și, într-un fel, și de mine. Am reușit să cresc un om.
A doua zi din excursie, după o noapte cam nedormită (vorbesc despre mine, că el a dormit buștean), mă trezesc că mă sună la ora 8. Îi răspund sperând să aibă totuși nevoie de mine, să îl doară ceva, să îl pot salva eu dintr-o situație fără scăpare. Unde doar mâna bună a mamei și alinarea sa este de ajutor. Nu a fost cazul. Se trezise deja de o oră, se hlizise cu colegii de cameră. Nici prin gând nu i-a trecut că prima persoană la care ar trebui să se gândească sunt eu. L-am întrebat, nu i-a fost dor de mine, a dormit foarte bine fără mine și fac pariu că-și va dori să participe și la alte excursii (deși inițial, din cauza răului de mașină, se arătase complet dezinteresat de idee).
M-a mai sunat o dată mai târziu. Era la micul-dejun și nu era sigur dacă are voie să mănânce un anumit aliment (are un regim alimentar special momentan). Din nou nu avea nevoie decât de opinia mea și nu de prezența mea fizică. M-a bucurat un ultim telefon, primit nu în urmă cu mult timp, în care îmi povestea ce realizări frumoase a avut în excursie. Era foarte încântat și dorea să împărtășească cu mine fericirea pe care o experimenta.
Sunt sigură că diseară, când se va întoarce, va fi mulțumit și, cel mai important fericit. Poate mai transpirat, mai slab, mai murdar, dar fericit. La fel de sigură sunt și de faptul că eu voi plânge. Micuțul meu nu mai este atât de mic, nu mai are nevoie de mine. Dar eu voi avea nevoie de el toată viața.