Acest site foloseste cookies. Prin navigarea pe acest site, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor. Aflati mai multe... X

Tu iti minti copilul? Cand este buna minciuna si cand nu?

de Psiholog Eva Pirosca

Orice mamica isi minte copilul, la fel cum orice copil isi minte mama. Ratiunile sunt diferite, dar minciuna ramane minciuna. Uneori, totusi, minciuna mamei poate feri copilul de un rau mai mare. La fel cum, alteori, il poate vatama, pe termen lung. Tu iti minti copilul? Cand este buna minciuna si cand nu?

Mi-am amintit, chiar la inceputul acestui articol, de o intamplare adevarata. O povesteste Maica Siluana, maicuta care consiliaza si sta de vorba cu sute de mamici, tatici, educatori si copii, in cadrul Centrului de Consiliere si Formare "Sfintii Arhangheli", din Iasi. Un tatic i-a relatat experienta cu micutul lui, pe care, dupa o minciuna, l-a tras la raspundere. Ca reactie, copilul i-a zis: Tata, pai si tu minti. Uite, de exemplu atunci cand a venit vecinul la noi sa iti ceara bani cu imprumut si i-ai spus ca nu ai. Dar noi aveam bani in casa!

Uite cum o minciuna a adultului, pe care copilul o sesizeaza, chiar daca nu este administrata lui, isi lasa amprenta asupra acestuia. Copilul trage concluzii si invata o lectie din minciuna parintelui. Acel tata a continuat, expricandu-i maicii ca vecinul isi da tot venitul pe bautura si este rau-platnic. Atunci cerea bani pentru acelasi lucru si nu i-ar fi adus inapoi, lucru pe care il probase deja de cateva ori pana atunci.

Tu iti minti copilul sau minti de fata cu el?

"Bine, dar i-ai explicat si copilului acest lucru?" vine intrebarea maicii Siluana. In continuare, parafrazez sugestia ei: "Fii sincer si spune-i copilului: taticule, am mintit, si uite de ce. Nu am gasit o solutie mai buna de data asta, dar stiu ca minciuna este o greseala, nu o solutie, imi pare rau ca a trebuit sa recurg la asta si ma duc la preot sa ma spovedesc. Si ma rog sa-mi lumineze Dumnezeu mintea, sa am mai multa intelepciune / mai mult curaj / un raspuns mai bun, data viitoare. Vrei sa vii cu mine, sa te spovedesti si tu pentru minciuna ta? Si incercam impreuna sa nu mai mintim."

 poza copil frumos

Copilul, astfel, invata ca poti sa gresesti, poti sa faci lucruri "rele" (cum ar fi minciuna), si asta nu iti pune eticheta de "mincinos" ori "pacatos". Dar le recunosti si faci ceva cu ele apoi. Copilul invata sa fie lucid si sa revina de fiecare data asupra binelui, nu sa isi justifice minciunile, ascunzisurile, manipularile. Numai de la parinti, numai prin exemplul lor, copilul invata una sa alta din cele doua atitudini, care il vor defini apoi in viata.

Este adevarat ca exemplul se aplica unui crestin ortodox practicant, si nu este necesar ca toti sa fim de acord cu el. Dar cu siguranta observam ca ofera o solutie practica si rationala, pentru un parinte care isi educa pruncul. Crestinii ortodocsi pot folosi acest ajutor, pe care il aduce recunoasterea slabiciunii umane si recurgerea - pentru intarire si luminare - la Sfintele Taine si la Dumnezeu. Copilul invata in mod direct, vizibil, sa faca la fel. Pentru ca i se ofera un model de caracter si de actiune foarte clar, foarte precis - exact cum are nevoie un copil. Mamicile si taticii de alta confesiune sau de alta parere, pot insa si ei sa beneficieze de acest exemplu, lasandu-se inspirati. Cand nu reusim sa evitam minciuna, cum procedam cu ea? Cum o prezentam copilului? O justificam? Va invata sa se justifice si sa minta. O blamam? Va invata sa nege si sa se ascunda, atunci cand - iremediabil - va minti. Cum sa le imbinam?

Tu iti minti copilul? Merita sau nu?

- Dar ai zis ca ma iei la tine la seviciu dupa ce trece week-end-ul!

- Am zis asa, pentru ca veneau musafirii si nu aveam timp sa iti explic, dar nu pot sa te iau cu mine la serviciu, nu imi da voie seful, nu am voie!

De multe ori, insisi parintii recunosc in fata copilului ca l-au "pacalit", atunci cand descopera ca cel mic tine minte promisiunile pe care le-au facut pe negandite. Atunci cand se descopera "prinsi la colt", cand presiunea este prea mare, parintii admit in fata micutului "radar": nu este adevarat, dragule, ce ti-am zis. Si atunci copilul are un soc: "M-ai mintit!"

poza copil frumos si suparat 
Descoperirea ca un parinte l-a mintit este un lucru devastator pentru un copil. Dincolo de exemplul pe care il preia, sa devenim constienti de impactul pe care il are aflarea adevarului asupra sufletelului de copil. Intotdeauna, micutii isi vor vedea parintii ca pe niste modele absolute. Daca vreti, ca pe niste zei, super-eroi, loiali, curajosi si atotputernici. Incet-incet - prin surprize si dez-amagiri, copilul afla si accepta ca parintele este om, slab, limitat. Dar onest, cu bune intentii si cu incredere in viata. Pot descoperi copiii nostri SI aceste calitati la noi?

Greseli si neputinte avem si ei le vor vedea, oricum. Mai este nevoie sa ii dezamagim in plus, prin alegeri insuficient gandite, prin lene, prin minciuna? Altfel spus, sa cumpanim bine: atunci cand il mintim pe copil, merita sa o facem sau nu? Cand este buna minciuna si cand nu? Il ferim de un rau, prin minciuna, sau ne ferim pe noi de efort si de explicatii? Il ajutam cu ceva pe copil, sau mintim doar pentru ca ne vine la indemana, pentru ca a devenit un automatism, pentru ca asa ne-am obisnuit din mosi-stramosi? Este minciuna necesara sau gratuita?

Tu iti minti copilul? Cand este buna minciuna?

Minciuna este buna atunci cand ofera un adevar incomplet sau astfel prelucrat, incat copilul, cu nivelul lui din prezent, sa il inteleaga. Dar fara sa modifice radacina acelui adevar. De exemplu, cand un copil este adoptat. El are 3 ani acum. Tu l-ai luat inca de cand erai bebelus. Pana cand mai creste, el stie ca tu esti mama lui, fara sa banuiasca - cel putin la nivel constient, perceptibil - ca are alta mama naturala. Tu raspunzi, te porti si il tratezi ca si cand ai fi mama lui naturala, fara sa ii spui ca nu esti. Este aceasta o minciuna? Da. Ei bine, aceasta minciuna este cel mai intelept si, poate, singurul lucru firesc, pe care orice femeie in situatia ta il poate face.

mama, copilul si samanta 
Cum sa ii explici unui copil de 3 ani ca mama lui l-a parasit sau a murit pe cand era bebe, si ca tu l-ai adoptat? Greu va intelege, asa ca daca nu stie, nici nu are nevoie sa stie inca. Este minciuna buna acum? Da. Pentru ca il fereste de o suferinta reala si inexplicabila si pentru ca nu denatureaza radacina lucrurilor. El crede ca tu esti mama lui. Ei bine, tu chiar esti mama lui. Ai devenit mama lui atunci cand l-ai adoptat, si il iubesti in aceeasi masura. Cealalta parte a adevarului nu ii foloseste acum, ci cand va mai creste si va putea primi si intelege.

Tu iti minti copilul? Cand NU este buna minciuna?

Dar daca acest copil, ajuns la varsta de 5 ani, afla de la colegii de joaca (nu se stie cum a ajuns vestea la acestia), ca "Mama ta nu este mama ta adevarata! Mama ta a murit cand erai mic si mama ta de acum este alta!" El vine in casa la tine bulversat, emotionat si te intreaba. Ce faci? Il minti?

Este foarte greu sa gasesti o solutie inteleapta si plina de tact la asemenea situatie. Sper ca orice mamica adoptiva a luat in considerare astfel de scenarii, in timp util. Nu, acum minciuna nu este buna. Nu il minti. Copilul odata expus nu mai poate fi ferit. El are nevoie sa fie linistit. Raspunsul mai putin conteaza sa fie rational, ci sa fie plin de compasiune si de stabilitate emotionala din partea mamei, de o incredere pe care sa o inspiri celui mic. Unui copil ii trebuie "ocrotire emotionala", care se poate obtine nu neaparat printr-un raspuns imediat. O mamica inspirata, cand va vedea copilul speriat, dezorientat sau lovit de nesiguranta, va raspunde la emotiile acestuia, si nu musai la intrebari. Iar acest lucru il poti face daca il iei in brate, il tragi aproape de tine, te "aduni" in jurul lui cu trupul si cu sufletul, ii soptesti, il alini. Aceasta este ocrotire. Ii poti oferi, in primul rand, asigurarea vitala, pe care tocmai a pierdut-o: "Sigur ca sunt mama ta. Sigur, puiul mamii, ca sunt mamica ta."

poza copil frumos 
Astepti sa vezi ca s-a mai linistit si luminat, si intre timp... te rogi sa iti vina ceva inspirat sa ii spui. O poveste. Atentie, nu o explicatie! Un copil, cel putin pana la 7 ani, nu are circuitele neuronale care sa digere o explicatie - asa cum o intelegem si o formulam noi - mai ales intr-o situatie atat de delicata, atat de marcata emotional. Nu, micutul are nevoie de o constructie narativa - mintea lui asa percepe lucrurile, printr-o naratiune. Spune-i o poveste, nu te apuca sa diseci sau sa analizezi lucrurile in raspunsul pe care i-l dai.

Nu imi permit sa ofer o poveste anume ca raspuns, pentru ca aceasta va diferi de la copil la copil si de la relatie la relatie. Insa nu il minti, este foarte important. Si nu fugi de raspuns: aceasta il va impinge intr-o ambiguitate si nesiguranta si mai adanci. O sugestie - pe care multe mamici si multi psihologi incercati o fac - ar fi sa pornesti prin intrebari. "Asa ti-au spus copiii? Si tu ce simti? Esti suparat? Esri speriat? Iti este frica? Ce crezi ca au vrut sa spuna?" Iti va da copilul "firul" povestii. Porneste in raspunsul tau, de la sentimentele si nevoile lui.

De exemplu, poti construi un raspuns in jurul confirmarii pe care copilul o cere, indirect: aceea ca el ARE mama. Daca simti ca asta il zdruncina, atunci in loc sa ii explici ca mama lui a murit, dar are alta (in limbajul lui, ca NU are mama, dar ARE mama - ceea ce este foarte ambiguu), cum ar fi sa ii oferi siguranta ca are chiar doua mame? Una a murit, este adevarat, adica nu mai este cu noi in aceasta forma in care sa o vedem, sa o auzim si sa o simtim. Dar ea nu a plecat nicaieri si il iubeste atat de mult, incat atunci cand a murit, a gasit inca o mamica pentru cel mic, pe care el sa o poata vedea, simti si auzi. Adica tu. Si cand tu il imbratisezi, de fapt amandoua il imbratisati.

Tu iti minti copilul? Mai degraba spune-i o poveste!

Daca teama si neintelegerea lui se axeaza mai degraba asupra mortii, va trebui sa sondezi, sa vezi ce simte el despre moarte, ce crede si ce stie. Si de acolo pornind, sa ii oferi raspunsuri-poveste la ceea ce te intreaba. Nu te grabi, afla mai intai ce simte si ce stie el DEJA. Nu are nevoie sa stie tot (adica ce credem noi, adultii, ca inseamna "tot"). Si nu il minti, nu ii spune ca mama nu a murit sau ca este doar plecata! Copilul mic gandeste foarte concret, nu prinde metaforele - care sunt subtilitati - ci doar povestile, constructiile narative. El poate crede cu adevarat ca mama este plecata si o va astepta sa se intoarca de la Doamne-Doamne. Nu ii spune ca doarme, ca o sa te puna sa o suni si sa o trezesti. Cel mai adesea, copilul ar vrea sa afle de la tine ca moartea - orice ar fi asta - NU este o parasire, apoi ca nu este o separare. Prima teama unui copil, legata de moartea cuiva, este ca cel mort l-a parasit. Apoi, ca este despartit de el, ca nu il poate ajunge.

poza mama si copilul 
Construieste, deci, o poveste in care il asiguri de dragostea mamei, care nu l-a parasit, ci doar si-a terminat firul vietii pe pamant, acum se afla intr-un loc in care il vede, il iubeste, ii trimite multe mesaje de dragoste prin flori, prin ploaie, prin soare, prin natura... Si intr-o zi, peste ani, cand va creste el suficient, cand va veni timpul sa se termine si firul vietii lui, va merge - ca noi toti - in acel alt pamant, unde se va intalni fata in fata cu mama, asa cum sta acum cu tine, cu cealalta mama. Dar ca sa ne bucuram atunci de acel pamant, trebuie sa ne bucuram, mai intai, de acest pamant. Sa crestem, sa ne jucam, sa radem, sa plangem, sa iubim cat de tare putem si sa steptam cu rabdare: caci numai asa, firul vietii noastre se desfasoara lin, armonios, ordonat, neincalcit. Si poti sa ii arati efectiv un ghem de lana, cum se desfasoara firul lui incet, lin, ordonat, pe jos pe podea. Daca plangem prea mult, daca suntem prea mult tristi, daca nu suntem atenti la el, nu va mai arata ordonat si nu ne va ajuta sa ajungem, pasind pe el, si la celalalt pamant.

O astfel de poveste ii poti spune copilului - dar aceasta este o doar o schita, un exemplu personal, care nu poate fi aplicat ca o reteta. Este o incercare de raspuns unui copil. Fiecare mamica aflata intr-o sitatie delicata - nu neaparata aceasta - va gasi in ea insasi resursele si dragostea prin care sa construiasca o poveste potrivita pentru micutul ei. Dar nu o minciuna.

Sa nu il mintim pe copil. Sa il ajutam sa primeasca adevarul, mai ales pe cel greu si dureros, ca pe o poveste: povestea lui si a ta. O poveste este intotdeauna mai buna decat o minciuna. Caci o poveste nu inseamna vreo nascocire fara baza in realitate, care neaga adevarul, cu scop manipulator. O poveste inseamna un alt fel de a spune lucrurile, cu talc si cu dragoste, astfel incat ele sa fie primite, integrate si traite de catre copil.

Articole asemanatoare

Cum il inveti pe bebe sa doarma fara tine? Cum il inveti pe bebe sa doarma fara tine?
Bebelusul meu isi suge degetul. Ce sa fac? Bebelusul meu isi suge degetul. Ce sa fac?
10 trucuri de crestere a primului-nascut 10 trucuri de crestere a primului-nascut
10 trucuri de crestere a celui de-al doilea copil 10 trucuri de crestere a celui de-al doilea copil

Articole Lifestyle

Ce fel de femeie eşti în funcţie de luna în care te-ai născut Ce fel de femeie eşti în funcţie de luna în care te-ai născut
Ce se întâmplă dacă pui aspirină în maşina de spălat! Efectul este neaşteptat Ce se întâmplă dacă pui aspirină în maşina de spălat! Efectul este neaşteptat
Cum să treci peste problemele cu banii în cuplu Cum să treci peste problemele cu banii în cuplu
Șase cauze neobișnuite ale infarctului Șase cauze neobișnuite ale infarctului

Alte articole care te-ar putea interesa

1 Comentariu
Adauga comentariul tau
 
Nume   Cod
Refresh

 
 
 
Mesaj (1500 caractere)  

 
daniel d.  (luni 24.02.2014 ora 13:04)
Copiii sunt mai puternici si mai capabili de a procesa unele informatii decat credem . Desi este greu sa- i punem in fata unor adevaruri , este de preferat adevarul intr-o forma cat mai blanda pentru ei. Felicitari ptr.articol !
Editorial Qbebe
scris de Louise Tanase
Am 36 de ani şi nu sunt foarte sigură că vreau copiiSunt conştientă că până la această vârstă nu numai că ar fi trebuit să ştiu dacă vreau sau nu copii, ci ar fi trebuit să îi şi am. Însă ştiu, de asemenea, că viaţa nu se desfăşoară la fel...

Lista gradinite

Cauta o gradinita in orasul tau

Retete culinare
Editorial Qbebe
scris de Irina Olteanu
Cum sunt biscuiții Bickiepegs: verdictul unui bebelușAm primit în dar un pachet promoțional cu biscuiți Bickiepegs, mai exact niște biscuiți unici, cu compoziție naturală, special concepuți pentru apariția dinților de lapte. Dat fiind faptul că, după cum este...
Qbebe Horoscop saptamanal
Qbebe Funny
Link-uri recomandate

Naste natural

Care a fost cea mai neplacuta experienta a ta de la nastere: de vorba cu mamicile

Care a fost cea mai neplacuta experienta a ta de la nastere: de vorba cu mamicile

Cea mai neplacuta experienta de la
MAI MULT

De ce regret ca mi-am nascut fiica prin cezariana planificata

De ce regret ca mi-am nascut fiica prin cezariana planificata

Lisa Ling, o jurnalistă de origine americană, prezentatoare tv și autoare,
MAI MULT

Nastere naturala sau cezariana? Ce aleg mamicile din Romania si de ce

Nastere naturala sau cezariana? Ce aleg mamicile din Romania si de ce

La intrebarea nastere naturala sau cezariana ne-au raspuns extrem de multe
MAI MULT

Bebee

Livia

Semnificația numelui Livia

Având o tradiție care s-a format pe parcursul mai multor ani, Livia este un
MAI MULT

Ce schimbări fizice se produc când suntem însărcinate

Ce schimbări fizice se produc când suntem însărcinate?

În timpul sarcinii, corpul viitoarei mămici trece prin diverse schimbări,
MAI MULT

dureri de cap

Ce să luăm când ne doare capul în timpul sarcinii?

Durerile de cap în timpul sarcinii sunt un simptom normal, însă ce putem lua
MAI MULT

Ghid pentru schimbarea scutecului

Ghid pentru schimbarea scutecului – pentru tătici

Schimbatul scutecului, în mod clar nu este îndatorirea cea mai incitantă din
MAI MULT

sigur.info-fii sigur pe net