3 replici ale copilului tau, care te pun pe ganduri ca parinte

Replici ale copilului, care te pun pe ganduri
„Nu pot!... decat atunci cand ma aflu in preajma ta"

Fenomenul „Nu pot, decat in preajma adultului" l-am observat si la gradinita si la scoala, iar apoi l-am auzit „raportat" si de mame. Ce se intampla? Copiii descurcareti si capabili se „impiedica" de cate un obstacol si nu mai reusesc cu nici un chip sa inainteze in activitatea lor, decat daca tu vii si stai langa ei. Nu se pune problema ca le lipseste o deprindere anume, pentru ca atunci cand sunt la joaca, intre alti copii, sau atunci cand sunt prinsi intr-o activitate antrenanta, se descurca de minune si nu cer ajutorul adultului - ci, poate, pe al confratilor de aceeasi varsta. Insa, imediat ce se intoarce in contextul „impregnat" de adult (clasa ori, acasa, sufrageria in care isi face temele in preajma parintilor, de exemplu), copilul reia postura de neajutorat.

Am vazut asta la gradinita: copilul isi ia ceva de facut, isi gaseste un loc in clasa, iar daca activitatea lui nu include si alti copii, el cauta de indata atentia adultului. „Nu pot, vino si stai langa mine ca sa pot", acesta este refrenul. Cand copiii se plang ca nu reusesc ceva, tendinta fireasca a adultilor este cea de a le sari in ajutor. Copilul de varsta prescolara nu prea stie sa puncteze sau sa numeasca sentimentele si dorintele, asa ca va folosi astfel de „scurtaturi". „Daca am nevoie de atentia ta, fiindca nu imi place sa stau singur sau fiindca vreau sa imi confirmi ca sunt important pentru tine, ca iti place de mine, atunci te voi chema alaturi de mine. Si voi folosi acel motiv care am vazut ca functioneaza cel mai des."

Unde este pericolul? Copilul dezvolta un tipar mental in care, intr-adevar, mintea lui se blocheaza in lipsa adultului si se deblocheaza numai prin interventia, chiar si numai prin simpla prezenta a acestuia. Copilul isi asigura o experienta repetata de nenumarate ori, in care el cu adevarat nu se descurca decat dupa ce adultul ii sare in ajutor. Intr-un final, va deveni cu adevarat dependent de adult. Si totul a pornit de la dorinta de a fi vazut, validat, luat in seama, de a primi atentie.

O fetita de 8 ani, care a dus aceasta obisnuinta cu ea mai departe, la scoala, a reusit sa o verbalizeze tulburator de adecvat. Deunazi, i-a adresat invatatoarei, pe care o solicita adeseori la matematica, urmatoarele cuvinte: "Vreau sa ma fac proasta, ca sa stai cu mine mereu". Ce parinte, sau ce adult, isi doreste sa il auda pe copil vorbind astfel? Lucrurile, in acest exemplu, au prins deja o nota mai grava, pentru ca nevoia fetitei risca sa afecteze achizitiile intelectuale. Copilul nu mai invata pentru el, nu mai invata de dragul invataturii, ci invata cu scopul declarat de a avea adultul adorat alaturi.

Ce adult, oricat de impresionat ar fi de aparenta neajutorare a copilului si de afectiunea pe care acesta i-o arata, isi doreste sa fie obiectul unei asemenea "venerari" ? Cu pretul vatamarii emotionale si intelectuale a copilului?...

Prin urmare, un NU POT pe care il observam in mod recurent ca fiind folosit doar ca sa ne atraga atentia, are nevoie de un tratament special din partea adultului. Noi la gradinita ii invatam pe copii sa spune pe nume la ceea ce simt. Rostim noi in locul lor ceea ce observam sau ceea ce percepem, intrebandu-i daca asa stau lucrurile. Astfel, ii incurajam sa o faca singuri, atunci cand isi vor fi dezvoltat suficient vocabularul si capacitatea de reflectie.

„Vrei sa spui ca iti doresti sa stau langa tine, atunci cand te uiti pe carte? Am vazut ca poti sa te uiti singur pe carte, nu ai nevoie de ajutorul meu. Ai vrea sa te privesc atunci cand lucrezi, asta doresti? Ai vrea sa stau aproape de tine? Nu iti place sa stai singur la masa, doar tu cu cartea? Iti doresti atentia mea?" Sunt multe feluri, simple, in care sa reflectam cererea copilului, folosind cuvinte cat mai aproape de realitatea pe care o vedem, dar pe care el nu stie sa o numeasca. Dupa care ii putem oferi optiuni. „Daca vrei sa petrecem mai mult timp impreuna, putem sa ne uitam impreuna pe carte mai tarziu, dupa masa. Sa ne luam un timp sa stam impreuna. Sau cand iesim afara, in curte. Ai vrea sa imi povestesti afara ce vezi tu acum in carte? Acum te uiti singur pe ea si dupa masa stam impreuna si imi povesteti. Ce zici?"

Obisnuinte ale copilului, care te pun pe ganduri
Plange (sau se smiorcaie) cu usurinta...

...si asteapta sa rezolvi tu problema. Chiar daca nu stii care este aceasta - pentru ca nu iti spune. Si adeseori nu ti-o spune, pentru ca nu i-o ceri. Ci doar reactionezi prompt la supararea lui, asa cum faceai cand era bebelus si auzeai chiar si un singur scancet. Te indrepti catre el si il intrebi ce s-a intamplat. Copilul exact asta cauta: oblojire din partea ta. Atentia care vine singura catre el, indiferent de problema reala din spatele smiorcaielii (daca exista vreuna).

Copilul nu stie, nu a descoperit, ca problemele care ne supara si ne fac sa plang se rezolva altfel intre adulti. Ca te ridici de unde esti si mergi catre cel care te-a suparat, ca sa ii explici cum te simti. Ca sa il faci atent ca te-a calcat pe picior, ca el poate nici nu a observat. Iar daca nu a observat, degeaba stai intr-un colt si plangi cu lacrimi de crocodil, pentru ca acel copil nu va veni la tine sa iti ceara scuze. Insa, daca adultul este acolo, s-ar putea sa iti sara el in ajutor, sa te intrebe si sa mearga sa vorbeasca in locul tau. Iar tu, copile, nu vei invata nimic folositor de aici, chiar daca asta te va opri temporar din plans.

Iata ce observatii ofera Alexandra Pop, educator Montessori AMI la grupa de varsta 3-6 ani, asupra acestui aspect:

„Este important pentru copil sa inceapa sa invete sa se linisteasca singur. Sa isi recapete calmul si sa isi exprime nevoile cat de clar poate pentru varsta la care se afla. Acest lucru tine de independenta. Copiii au diverse nevoi: au si nevoia sa se simta iubiti, sa fie imbratisati, sa primeasca afectiune. Este normal sa le simta si sa primeasca raspuns din partea adultului; dar ceea ce este din nou normal, si spre ce ar trebui sa evoluam noi, este sa poata spune acest lucru. Sa il verbalizeze. „Am nevoie sa ma imbratisezi, mama. Am nevoie de atentia ta." Sau: „M-am suparat cand ai trecut pe langa mine fara sa ma bagi in seama. Vroiam sa te uiti la mine, iti aratam ceva. Imi vine sa plang."

La un moment dat va spune aceste lucruri, dar pentru asta trebuie sa il ajutam. Sa iasa din stadiul pasiv in care, din obisnuinta, plange ori se smiorcaie si asteapta atentia care sa vina singura spre ei, pentru ca a vazut ca adultii se impacienteaza imediat si i-o ofera. (Ei bine, copiii nu facc acelasi lucru!) Adeseori primesc acasa atentie in felul acesta, cand parintii nu realizeaza ca mai degraba il ajuta, daca ii arata cum sa verbalizeze.

Copilul are nevoie sa constientizeze: „Mai, eu acum am o nevoie. Sa fiu prieten cu cineva. Sa ma imbratiseze cineva. Sa fie atent la mine, pentru ca sunt suparat. Sa imi ceara scuze pentru ca m-a calcat pe picior." Si se duce la omul respectiv si ii spune: „Am nevoie de o imbratisare. Poti sa imi dai o imbratisare?" sau „M-ai calcat cand ai trecut pe langa mine. Ma doare. Au! Au!"

Pentru ca, de fapt, asta inseamna sa fii adult, sa fii matur. Sa poti exprima aceste lucruri. Este firesc sa vrei sa fii pupat, iubit, sa vrei sa ai prieteni sau sa fii suparat, revoltat, sa astepti sa ti se ceara scuze. Dar spune-o! Nu ajuta sa faci o criza de nervi ca sa primesti atentia respectiva. Poti sa o faci, dar nu dovedeste echilibru sufletesc sau emotional. Pot urma de aici multe neintelegeri... Important este sa fii clar in ceea ce spui, in ceea ce ceri, in ceea ce transmiti. Sa nu presupui ca ceilalti vor intelege ce vrei tu, doar pentru ca acasa, mama si tata iti raspund in felul acesta. Alti oameni nu o vor face. De aceea, este important si necesar pentru copil sa verbalizeze. Cand sa inceapa aceasta verbalizeze? La 20, la 30 de ani? Cand este deja adult, deja format? Mai bine sa inceapa de mic..."

Replici ale copilului care sa te puna pe ganduri, ca parinte
„Nu mai fac!"

O las aici pe Alexandra Pop, educator Montessori AMI la grupa de varsta 3-6 ani, sa dezvolte: „O remarca des intalnita la gradinita este Nu mai fac. Este o replica automata. Probabil ca ii salveaza acasa, cand parintele este epuizat si nu mai are energie sa ramana pe subiect. Dar copilul, prin „Nu mai fac", intelege „Hai sa trecem repede peste asta si scap, sau hai sa trecem ca ma plictisesc si nu-mi prea pasa ce am facut". Este ca atunci cand il intrebam: „Ai inteles?" si el raspunde „Da" si incheiem discutia. De fapt, nu a inteles nimic. Poti sa testezi daca a inteles, uitandu-te la fata lui, la ochii lui. Este prezent, este constient, este afectat de ceea ce se intampla acum, sau nu? Daca nu, vorbesti cu peretii. Nu a inteles. Vorbesti cu cineva care se afla intr-o alta lume. "Da, da, nu mai fac, am inteles, lasa-ma sa ma mut la locul meu", adica "Sa trecem la ceva care ma intereseaza pe mine, ca eu oricum nu am priceput nimic din ce am discutat".

Tot timpul trebuie verbalizat ce se intampla acum, ce face copilul acum. Acest lucru ii ajuta si pe ei, ii pune in contact cu realitatea si cu propriile gesturi. Pentru ca deocamdata, intre 3 si 6 ani, ei sunt intr-o lupta de a-si organiza informatia externa in minte, ceea ce este foarte greu. Ei absorb acum informatia din toate colturile si orice frantura de stimul ajunge la ei. Sunt bulversati, aproape ca bebelusii, de lumea externa. Nu se pot concentra cu usurinta pe un singur aspect al realitatii - fie externe, fie relationale - pentru ca la aceste varste, ei se concentreaza pe... toate! Din toate partile vin informatii catre mine: este o deschidere pe care adultul nu o mai are. Sunt nespus de receptivi, si atunci ne putem imagina ce invalmaseala de informatii cuprind. Sa nu ne mire incoerentele sau gesturile confundate, si cu atat mai putin rautatile si ignoranta, care sunt mai mult ca sigur involuntare!

De aceea apar si tot felul de neintelegeri intre copii. Cum a fost ieri in clasa. Un baietel i-a spus unei fetite ca are capul gol (el vroia sa spuna ca are dosarul unde isi tine picturile, gol, dar i-a iesit altceva pe gura). Iar fetita s-a simtit jignita, s-a simtit ofensata la modul cel mai sincer. A lacrimat si s-a crispat, si i-a replicat ca „ea nu are capul gol, are cap cu creier, ca este creier in capul ei, nu este gol!" Se intampla astfel de incidente.

In momentul in care copilul proceseaza atatea informatii - cum vedeam mai sus -, cand in capul lui se petrec atatea lucruri, bietul copil, normal ca la un moment dat, in loc de „dosar gol", spune ca ai capul gol! Dar este foarte important sa revina asupra contextului si sa observe, retrospectiv. „Mai, ce se intampla? In contextul asta, i-am spus cuiva un lucru nepotrivit. Copilul acela, acum, se simte jignit."

Deci, copiii trebuie ajutati sa constientizeze. Asa ne invatam sa fim atenti la tot ceea ce facem, la ce ne iese pe gura... oprindu-ne si devenind constienti. Celalalt ne face constienti, atunci cand ne opreste si ne spune ca l-am suparat, si ne explica ce anume am facut, de l-am suparat. Asa invatam ca tot ceea ce facem are consecinte."

Ai observat, in comportamentul copilului, gesturi sau replici care te pun pe ganduri? Ai vrea sa le impartasesti cu noi?

Multumim Alexandrai Pop, educator Montessori AMI la grupa de varsta 3-6 ani, la Montessori Kindergarten of Bucharest, pentru sprijinul acordat realizarii acestui articol.