Următorul articol a fost realizat prin amabilitatea doamnei Simona Cernea, Psiholog Clinician, Psihoterapeut cognitiv- comportamental, cu competențe în Terapia sistemică: cuplu, familie, copil, telefon: 0723509082, www.simonacernea.wordpress.com:
Să lucrezi cu copiii într-un cabinet de psihoterapie este un lucru deopotrivă provocator și gratificant. În inimile lor mici se ascund suflete mari, de cele mai multe ori rănite. Din afară poate părea de multe ori o simplă joacă, și așa este, doar că este o joacă îndreptată spre o finalitate, cu un scop bine definit, o joacă ce diferă în funcție de problemă, de temperamentul copilului și de vârsta lui cronologică și emoțională.
În principal în psihoterapie este foarte importantă alianța care se formează între client și psihoterapeut, alianță pe care clientul o percepe și simte că poate comunica cu terapeutul, că îi poate povesti ceea ce îl preocupă fără a se simți judecat. În cazul adulților aceștia își asumă problema pe care o au și vin de bunăvoie pentru a căuta o rezolvare. În ceea ce privește copiii, în majoritatea cazurilor ei sunt aduși de către părinți și de cele mai multe ori se simt constrânși să facă acest demers, așa că primele ședințe sunt destinate în principal setării și consolidării alianței terapeutice, astfel încât copilul să simtă că este într-un mediu securizat, unde i se permite libera exprimare.
Metoda mea de lucru în cazul copiilor constă într-o primă ședință de evaluare a problemei cu... părinții. De preferat cu ambii, fără ca cel mic să fie de față. Pe durata acestei ședințe avem o conversație între adulți, cu cărțile pe masă și pe față despre copil și problemele legate de acesta care îi preocupă pe părinți. Urmează apoi 2-3 întâlniri cu copilul, dacă vârsta o permite în absența părinților, dar chiar și în cazul copiilor mici, sub 5-6 ani, prefer să ajung destul de repede la o situație confortabilă pentru copil astfel încât să putem rămâne singuri, pentru a putea observa cum se comportă atunci când nu sunt părinții în apropiere. În aceste ședințe scopul principal este de a lega alianța cu copilul, de a evalua problema prezentată de părinți, de a observa dacă mai sunt și alte comportamente problemă și dacă problema prezentată de părinți este reală sau este un comportament pe care ei îl consideră deranjant sau se manifestă doar în prezența lor. După aceste întâlniri, urmează din nou o întrevedere cu părinții, întâlnire în care le spun ce am observat, care sunt concluziile mele, ce recomand în continuare și de comun acord luăm o decizie.
Psihoterapia poate fi o soluție pentru multe dintre problemele copilăriei (și adolescenței, și vieții în general), dar nu este un demers ce se poate face împotriva voinței cuiva. Dacă în cazul adulților alianța presupune consimțământul și participarea celor doi protagoniști - terapeut și client - în cazul copiilor această echipă este formată din terapeut, copil și părinți. Am întâlnit din păcate și părinți deleganți care nu doreau sau spuneau că nu au timpul necesar să se implice în procesul terapeutic, nu intenționau nici să participe la ședințe, nici să aducă unele schimbări structurii timpului familial, și tratau cabinetul de psihoterapie ca pe un "atelier de depanare", unde copilul este adus pentru a fi reparat. Ca psihoterapeut și mamă știu că puține se pot face în acest context, că acel copil petrece o oră pe săptămână în cabinet și restul de 167 acasă. Din acest motiv este foarte importantă, poate cea mai importantă, alianța pe care terapeutul o face cu părinții, și transformarea lor așa cum îmi place să o numesc, în co-terapeuți care să continue acasă munca începută în cabinet. Cu copiii mă joc, cu părinții conștientizez problemele și împreună lucrăm pentru atingerea obiectivelor. Provocarea despre care vorbeam la început vine în cele mai multe cazuri din slaba implicare a părinților în terapie, nu din partea copiilor. Pentru că și după ședințele introductive dacă stabilim că cel mic va urma o terapie, întrevederile cu părinții se fac la intervale regulate, sau așa ar trebui.
Pentru ce fel de probleme și situații legate de copii au venit părinții să ceară ajutorul? De la probleme emoționale, timiditate, frici, anxietate, depresie, anxietate de separare (prezentă și la vârste de peste 6 ani) la comportamente de automutilare - tăieturi (specifice mai ales adolescenților și preadolescenților), la enurezis și encoprezis (cel mic face pe el, deși vârsta biologică nu mai indică asemenea comportamente) și chiar autosatisfacere sexuală la copii mici, sub 9 ani, până la probleme de acomodare școlară sau divorț în familie. Unele dintre aceste probleme necesită o cura terapeutică mai scurtă, unele mai lungă, în cazul unora se văd efecte imediate (ceea ce face ca mulți părinți să renunțe la terapie prematur, înainte ca noile comportamente să se sedimenteze), în alte cazuri poate dura și o perioadă de câteva luni până să se vadă o îmbunătățire, sau pot exista recăderi. Fiecare copil are ritmul propriu de asimilare, propria rezistență la schimbare, un temperament și un tip de personalitate și evident o vârstă biologică și una emoțională de care trebuie să ținem cont.
Familia este un sistem în care orice componentă suferă o modificare produce la rândul ei schimbări celorlalte componente. Așa că de multe ori pentru a modifica un comportament nedorit sau problematic al copilului este suficient, sau necesar, să producem o schimbare a comportamentelor părinților. Poate anxietatea copilului este dată de un părinte prea autoritar, care obișnuiește să țipe sau să îl urechieze, poate întoarcerea la comportamente infantile de tipul encoprezis sau enurezis ("să facă pe el") este ca urmare a venirii pe lume a unui frățior și copilul vede toată atenția părinților concentrată pe cel mic și consideră că dacă face pe el va primi aceeași atenție, poate că un comportament hipersexualizat la un copil se datorează libertății pe care părinții i-o acordă în mediul online sau unui divorț în urma căruia copilul este supraresponsabilizat și adus la stadiul de partener, sau un copil este prea obraznic și neascultător doar ca să le atragă atenția părinților, care în cazul în care este cuminte nu îi acordă timp și energie.
Fiecare comportament problematic își găsește cumva o explicație și un teren de lucru pentru a fi modificat, însă dragi părinți care ați avut sau aveți copiii în terapie, să nu vă mire sau să vă deziluzioneze atunci când întrebați copilul "ce ai făcut astăzi?" dacă acesta vă spune "m-am jucat, am colorat, am citit povești, am construit în lut, am făcut un teatru de papuși", acestea nu sunt o pierdere de vreme, ci după cum spuneam sunt instrumente terapeutice specifice în lucrul cu copiii, îndreptate spre scop.
Experiența unei mame
Ilinca, mama lui Tudor ne-a împărtășit experiența sa cu privire la modul în care a decurs o ședință într-un cabinet de psihologie pentru fiul său:
Am mers în urmă cu aproximativ 2 ani la un cabinet al unui psiholog în care aveam încredere că este capabil să se descurce cu copiii. Acest aspect este esențial, să înțeleagă foarte bine copiii și să știe concret cu ce probleme se pot confrunta aceștia. Observasem că se pricepe la copii deoarece am urmărit activitatea dumneaei în cadrul unor seminarii destinate părinților și am rămas impresionată.
Am mers cred la 3 sau 4 ședințe. Mai mult nu a fost nevoie, adică am întrebat-o și a spus că nu mai consideră necesar să venim. Motivul pentru care am apelat a fost să aflu dacă băiețelul meu a depășit cu bine o traumă. Din fericire, nu a avut absolut nicio problemă pe plan psihologic. La prima ședință îmi amintesc că am participat și eu pentru ca doamna psiholog să urmărească interacțiunea dintre noi, dar la cea de-a doua, unde a avut evaluarea propriu-zisă a lui Tudor, m-a rugat să plec timp de aproximativ 1 oră- 1 oră jumătate. Am aflat ulterior că nu am ratat ceva deosebit, pur și simplu l-a rugat să se joace cu niște jucării, să deseneze, să răspundă la niște întrebări. Nu ceva complicat, cum mă așteptam. Iar el era relaxat la final, ceea ce conta de fapt cel mai mult. Recunosc că mi-a fost teamă că va fi stresat suplimentar de această experiență, dar nu a fost deloc cazul. Ba dimpotrivă, m-a ajutat să înțeleg în ce locuri greșesc ca părinte.
Mulțumim doamnei Simona Cernea pentru ajutorul acordat în realizarea articolului.
Urmareste-ne pe Google News
