Incapatanarile copilului: Cum sa-l dam pe NU jos din brate

De ce vrei sa il dai jos pe NU?...

Si din bratele cui?... Eu am invatat sa ma intreb asta de fiecare data cand un copil se incranceneaza. As vrea sa ma intreb inca de mai devreme, din momentul in care ma indrept catre el cu gandul de a corecta ceva. Dar uit, fiind neclintita in convingerea ca actiunile mele sunt corecte si juste. De ce m-as indoi?!

Ei bine... cam la fel stau lucrurile si in capul copilului. El este una cu ceea ce face, cu ceea ce simte, cu ceea ce alege. De ce s-ar indoi?! Si totusi, uite ca vine mama sau tata si ii cere sa manance la masa, nu plimbandu-se prin casa, ori sa vorbeasca mai incet, pentru ca trezeste vecinii. De ce sa cedeze voia sa, voii parintelui? De ce sa renunte la sine, sa se jertfeasca atat de usor? Sigur ca, din dragoste, copilul asculta de multe ori. Insa dragostea de mama vine la pachet cu loialitatea fata de sine. Trebuie sa se asculte si pe sine! In plus, dragostea naste dragoste si blandetea blandete: copilul, oricat ar vrea sa asculte, s-ar putea sa oglindeasca nerabdarea si inflexibilitatea cu care venim catre el. NU-ul lui s-ar putea sa fie o reactie direct proportionala la NU-ul nostru (la „NU accept altfel", „sa NU te mai vad asa" etc.) Daca vrem sa fie mai simplu si mai placut pentru toata lumea, daca vrem ca cerintele noastre sa fie primite cu mai mare deschidere si cu mai putine batai de cap, avem nevoie sa ne lucram putin blandetea...

Iar apoi, intrebarea suprema pe care ne-o putem adresa (si pe care o primim atat de des de la copii, dar o ignoram in aceeasi masura): Dar de ce vreau eu asa? De ce ii cer asta copilului? Este o nevoie reala? Este o nevoie justificata? Este o cerere pe putinta copilului? Are si el nevoie sa faca ceea ce ii cer? Il ajuta in vreun fel? Poate sa faca acel lucru, sau am asteptari prea mari? Ce se intampla daca nu ma asculta, daca nu se petrec lucrurile asa cum vreau eu?...

Ce se intampla daca mi se spune NU? Vreo consecinta reala, grava, pentru copil? Sau pur si simplu nu concep eu sa mi se spuna „nu", nu pot sa indur sa mi se spuna „nu"? S-a transformat acest moment intr-o batalie, intr-un „care pe care"?

Asadar, sa ne gandim, de fiecare data cand ne observam intr-o situatie incrancenata, incordata, cu copilul. De ce ii cer eu acestui copil ceva la care el se opune? Vreau sa castig? Sau vreau sa il ajut pe copil? Pot fi copii cu care sa nu castig niciodata... Ci doar sa ii infrang, si asta cu un pret nevrednic.

Cum sa il dai pe NU jos din brate: Pui altceva in loc

Suntem la masa de pranz. Robert (3 ani si cateva luni) nu doreste felul doi. Isi pune coatele in farfurie, apoi se joaca cu furculita prin aer, dupa care i se nazare ca farfuria ar fi o nava spatiala, pe care incepe sa o ridice „de la pamant". Ii amintesc de doua ori ca suntem la masa... „Vad ca te joci cu farfuria. Ce facem cu farfuria la masa?" „Mancam din ea. Dar eu nu am mancare!" „Inseamna ca nu ai nevoie de ea." „Ba da!" „Pentru ce ai nevoie de farfurie?" „Pai... vreau sa am farfurie, chiar daca nu mananc." „Am inteles, dar vad ca te joci cu ea. Nu te pot las sa te joci cu ea." „Nu ma mai joc." Bun.

Decizia urmeaza sa fie respectata timp de un minut, dupa care farfuria se inalta din nou in aer... „Robert, iti voi lua farfuria." „Nu!" „Daca te mai joci cu ea, va trebui sa ti-o iau." "Nu ma mai joc!" „Aud ca spui asta, dar vad ca totusi te joci!" „Pentru ca asa imi vine!"

Vad clar ca il supara sa ii iau farfuria si ca, intr-adevar, nu doreste sa se joace, doar ca nu se poate abtine. Nu doresc nici eu sa il supar aiurea si incerc sa gasesc o alta solutie...

„Eu nu vreau sa iti iau farfuria din fata, dar nici nu se poate sa te joci cu ea. Esti de acord cu asta?" „Da." „Atunci, uite cum facem: cand simti ca iti vine joaca, incerci sa te abtii si sa faci altceva. Ne privesti pe noi cum mancam, ne povestesti ceva sau iti pui mancare pe farfurie si gusti din ea. Daca vezi ca nu poti si nu poti sa te abtii de la joaca, te ridici singur si iti duci farfuria pe cealalta masa. Nu ti-o iau eu. Ce zici de asta?"

Robert se insenineaza si raspunde voios: "Bine! Si dupa ce imi trece joaca, o aduc inapoi la masa!" La asta nici nu ma gandisem. Dar are sens. Copiii pot ajuta enorm la solutionarea propriilor stari si conflicte, atunci cand simt ca si noi vrem binele lor, nu doar linistea noastra. 

Cum sa-l dam pe NU jos din brate: Prin falsa alegere

Nu ma impac deloc cu metodele vehemente, de felul „faci tu, sau te fac eu sa faci", desi le aplic. Le consider brutale si nu cred ca un copil invata o lectie prea profunda de aici. Uneori si unora dintre copii le prinde bine, insa nu le-as promova „fara reteta". Ele functioneaza cam de fiecare data, insa nu sunt convinsa ca in sufletul si in mintea copiilor este stimulata autoritatea interna, ci cred ca sunt mai degraba conditionati. „Daca nu faci ce iti cer eu, te ajut eu sa faci ce iti cer eu", astfel ca, de fapt, cele doua optiuni nu ii ofera copilului o alegere reala. El sunt formulate astfel tocmai ca sa ii arate ca... nu are o alegere, acum. Ce conteaza este ca noi, adultii, sa fim constienti de asta atunci cand le folosim si sa fim transparenti fata de copil. Acest lucru este posibil adaugand un mesaj clar, de felul: „Am inteles ca vrei sa faci cu totul altceva acum, dar asta nu este o optiune. Acum faci asta: de unul singur, sau te ajut eu sa o faci" sau „Nu te-am intrebat daca vrei. Acum doar iti comunic ce ai de facut".

Acum imi asum rolul de adult care isi foloseste superioritatea, si nu care ii da copilului libertatea de a alege, in ciuda consecintelor. Uneori, desigur ca este nevoie de asa ceva. Doar ca trebuie sa intelegem ca asta facem acum - si, mai ales, cred ca prinde bine sa recurgem la aceasta atitudine cat mai rar... Daca obisnuim copilul sa functioneze ca reactie la impunerea exterioara, el nu isi va recunoaste si nu va sti sa raspunda la instanta launtrica a autoritatii, care isi face auzit glasul, incet-incet.

Cand glasul launtric al copilului spune NU...

Exista totusi circumstante in care o abordare de acest fel functioneaza: cu acei copii aflati in perioada „compulsiva" de a se impotrivi. Am intalnit asta deocamdata la copii de 3-4 ani, care constata ca au vointa si libertatea de a si-o manifesta, si la copii in jurul varstei de 6-7 ani, cand se produce un salt in dezvoltare si copilul intra in perioada confruntarilor, a propriilor judecati si analize, a intrebarii „De ce?". Chiar daca stie raspunsul, il stie fiindca pana acum i-a fost oferit de tine; acum insa copilul doreste sa il reactualizeze, sa il proceseze si sa il integreze, folosindu-si propria minte.

Cu rezistenta manifestata prin „Nu" se petrece acelasi fenomen. Copiii descopera ca nu le este clar ce se intampla daca spun „Nu" (sau pur si simplu au uitat si trebuie sa isi aminteasca); sau ca „Nu"-ul este pozitia lor reala in acea situatie si ca autoritatea lor interna nu ii lamureste deloc pentru ce ar trebui mai bine sa spuna „Da", asa cum le ceri tu. De multe ori este nevoie sa le clarifici, sa le explici, cu rabdare, sau sa ii confrunti prin intrebari, care sa ii directioneze catre raspunsul pe care tu deja li-l oferisei ("Crezi ca este potrivit sa ii pui piedica atunci cand trece pe langa tine alargand? Si ce se va intampla cu el apoi? Am inteles ca nu iti pasa de asta: dar cu tine ce se va intampla? Dar consecintele cine le va suporta? Am inteles ca nu iti pasa nici de asta; dar iti pasa cum te vei simti cand vei ramane in clasa privind copiii pe geam, in loc sa fii langa ei la joaca?" Etc.)

Aceasta, in ceea ce priveste copiii de la 6 ani incolo. Cu piticii de 3-4 ani, adeseori, se intampla ca ei pur si simplu uita de ce ascultau de tine, nu mai gasesc nici un sens in a face cum zici tu, asa ca vor raspunde simplu „Nu". Sau vointa lor devine tot mai conturata si isi pot auzi glasul si forta interioara formuland „Nu vreau", asa ca nu au de ce sa li se opuna. Glasul launtric este ceva nou pentru copii, asa ca mai degraba ne-am bucura atunci cand observam ca incep sa asculte de el, si nu de noi!

Cum sa-l dam pe NU jos din brate: Cui pe cui se scoate

Pentru ca totusi discernamantul copiilor lasa de dorit si intalnim situatii punctuale in care nu avem spatiul, timpul sau disponibilitatea sa il dadacim, putem profita de puseul de independenta si de liberul lor arbitru atat de conturat, in favoarea ambelor parti: si parinti, si copii. Voi da exemplul lui Nicolae, un nazdravan de 3 ani si cateva luni, un fel de „Nica a lui Petre". Adorabil, dezarmant si obisnuit ca din aceasta cauza sa fie rasfatat, Nicolae isi urmeaza indeaproape nevoile si dispozitiile. Acum se uita linistit pe o carte colorata, peste doua minute merge de la un copil la altul ciupindu-i si suflandu-le in ureche. Acum isi ia micul dejun razand alaturi de colegi, in momentul urmator lasa lingura si anunta cu gura plina, sa se auda pana departe: „Ma duc sa fac caca".

Acum lucram impreuna la ceva, iar peste cateva minute casca si se intinde pe jos in mjlocul clasei, sub pretext ca se simte obosit. Si tot asa... In momentele de acest fel, in care incearca sa devina „clovnul" clasei ori ii deranjeaza pe ceilalti, interventia mea este ferma, la modul: „Acum ai de ales intre aceasta si aceasta, iar ce faci tu acum nu este o optiune. Poti de unul singur sa alegi intre cele doua, sau voi alege eu pentru tine?" Dupa cateva astfel de situatii, Nicolae a invatat repede cum merg lucrurile si a luat decizia sa NU lase adultul sa ii submineze cu totul alegerile. Astfel ca, ultima oara, confruntarea noastra s-a dovedit scurta si foarte eficienta:

- Nicolae, vad ca ai pictat nu doar foaia ta alba, ci intreg sevaletul, scaunul si podeaua de sub el... Iar acum ai venit la bucatarie sa iti iei gustarea. Te invit mai intai sa...
- Ba nu! Ma invit sin-gu-rel!

Atat a spus, apoi a lasat banana in farfurie si a tasnit catre sevalet, pe care l-a curatat meticulos timp de peste cinci minute...

Cum sa-l dam pe NU jos din brate: Tinandu-ne de cuvant

Aceasta este o tehnica sigura, dar grea. Este o tehnica din categoria „artileria grea", pentru copiii din aceeasi categorie: cei care nu-l lasa pe NU jos din brate, cu niciun chip! Pe acesti copii ii luam in serios si il lasam pe NU acolo unde este, il respectam si chiar ii ajutam pe copii sa il stranga in brate bine-bine, pana la capat. Adica, sa traiasca si consecintele alegerii lor.

De pilda, revin la exemplul cu Nicolae, care se intinde pe jos in mijlocul clasei. Pentru el, distractia nu este doar de a sta intins, ci de a atrage atentia colegilor, iar daca acestia se dovedesc prea „ignoranti", nu-i nimic, Nicolae scoate din arsenal picioare cu care pune piedica, maini cu care inlantuie gleznele si degete cu care se agata de sireturile colegilor. Un astfel de copil nu arata riscul ca ar fi prea sensibil sau fragil, din contra, asa ca atunci cand „intra" in aceste stari, cel mai usor iese daca il atentionez clar: „Vad ca esti atat de obosit incat nu poti sta pe propriile picioare. Inseamna ca afara la joaca nu poti iesi alaturi de noi, ci vei merge la dormitor sa te odihnesti in timpul cat noi ne jucam". Aici nu formulez vreo intrebare si nu exista loc de „Nu"... Nicolae intelege imediat si se ridica prompt in picioare, cautandu-si repejor o activitate de copil „odihnit". Si oare de ce? Pentru ca a avut ocazia sa vada ca nu glumesc. Am fost cu el la dormitor si am stat acolo, in timp ce colegii lui erau afara la joaca, de unde ii si auzea, prin geamul intredeschis. Desigur ca nu a dormit, ci s-a perpelit si a inteles ca faptele sale au consecinte.

Nicolae este totusi un copil intelegator si pozitiv, care nu se complace in emotii negative. Invata repede si uita greu. Dar sunt copii care, in aceste situatii de traire pe viu a consecintelor, se manifesta puternic si obositor - atat pentru ei, cat si pentru adultul insotitor. Copii care, atunci cand inteleg ca mergi pana la capat cu avertismentul, ca nu se pot razgandi imediat ce dau de urmari, incep sa tipe, sa planga, sa loveasca, sa tranteasca, sa ameninte si tot asa. Aceste presiuni au nevoie sa intampine fermitatea adultului (nu resentimentul, nu razbunarea, nu furia, nepasarea sau placerea de a-l "chinui" putin pe copil). Nu poti ceda usor, de vreme ce i-ai spus ca acum va suporta consecintele. Daca cedezi din cauza urletelor, nu il ajuti sa invete nimic. El are nevoie sa isi invete lectia pana la capat.

De exemplu, daca afara colegii tai se joaca de jumatate de ora, noi vom ramane in vestiar 25 de minute, asa incat sa intelegi ce ai cerut prin comportamentul tau, dar si sa poti iesi la joaca 5 minute, ca sa nu ramai cu frustrarea. Nu emotia negativa este importanta aici - si chiar trebuie sa fim precauti cu acest aspect. Nu dorim sa necajim sau sa marcam negativ copilul. Dorim sa il punem fata in fata cu alegerile lui si sa experimenteze consecintele. Frustrarea conteaza, cata vreme il face sa simta clar ce altceva mai presupune NU-ul pe care l-a luat in brate. Dar nu dorim sa ramana frustrat o zi intreaga!

Cum sa NU il dai pe NU jos din brate...

Rares (4 ani) sta in fata topoganului din curte, gata sa se ridice de pe motoreta si sa urce cu tot cu ea pe scarile de plastic. Ii prind pivirea si ramanem asa. El asteapta ceea ce deja stie ca ii voi spune, eu astept sa vad daca se redirectioneaza el singur... Se pare ca amandoi avem destul de multa rabdare.

„Rares, ori pe motoreta, ori pe topogan."
„Eu vreau cu motoreta pe topogan."
„Stiu."

La fel de bine pe cat stie si el ca nu se poate si ca nu ii dau voie. Rares continua sa ramana pe loc, amenintand gestual ca se pregateste sa urce cu motoreta si asteptand reactia mea.

„Imi pare rau Rares, dar asta nu putem face aici..."
„Ba da, putem!"
„Poti sa cobori de pe motoreta si sa te urci pe topogan..."
„Ba nu!"

Incruntat, Rares ma contrazice in mod repetat, prin cuvinte, expresie si pozitie. Insa nu trece la fapte. Stie ca il voi opri. Dar nici nu poate sa se supuna, de buna-voie. Nu, el doreste foarte mult altceva, asa ca se va opune cu tot ceea ce poate, in toate modurile permise. Si, desigur, este permis sa ma confrunte, sa ma contrazica, sa tipe (doar mereu le spun ca in clasa nu pot tipa, dar in curtea gradinitei da), sa se incrunte si sa ma priveasca amenintator. Este permis sa isi manifeste furia, atata vreme cat nu face rau siesi, altor copii si nu strica obiectele. Si chiar este permis sa aiba ultimul cuvant. „Ba nu, nu trebuie sa cobor de pe motoreta, pot sa ma urc cu ea pe topogan!!!" De vreme ce nu trece la fapte... Nu il voi contrazice, nu il voi sanctiona, nu ii voi lua aceasta modalitate - cea verbala - de a-si manifesta vointa. Nu sunt aici sa il subjug.

Cum sa nu il dai pe NU jos din bratele copilului?... Cu smerenie si acceptare a infrangerii. Lasa NU-ul si vointa copilului sa supravietuiasca... Uneori, copilul are doar nevoia sa se poata impotrivi verbal. Libertatea si propria lui vointa se extind, isi fac loc sa creasca odata cu el sau cel putin se mentin (supravietuiesc) in fata ta. Alteori, copilul isi doreste foarte mult sa faca un lucru pe care noi am prefera sa nu, dar acest lucru nu afecteaza dezvoltarea lui si nu are consecinte serioase.

Renunta la tine, la pretentiile tale, la a fi „seful": copilul nu are nevoie de un sef, ci de un parinte. Are nevoie de cineva cu care sa faca echipa. Ar fi bine, din cand in cand, sa privim relatia cu copilul la fel ca pe relatia dintre frati, dintre prieteni, dintre soti sau ca pe relatia cu propriii parinti. Numitorul comun al acestor relatii atat de diferite este urmatorul: au loc intre oameni cu o demnitate egala. Altfel spus, copilul NU imi este subaltern, ci un partener de viata. Nu ii spun tot timpul ce sa faca, ci il mai si intreb ce vrea, ce poate, ce are nevoie si mai las si eu de la mine...

Tu cum te impaci cu NU-ul din bratele copilului tau?