Să nu vă imaginaţi că am lăsat-o să se uite la ştiri, s-a întâmplat să audă o frântură de conversaţie dintre doi adulţi despre atentatul de la Nisa, şi, surprinsă probabil de replica "bieţii părinţi, să le moară copiii aşa, sub ochii lor", a venit repede să mă întrebe despre ce a a auzit.
"Mami, credeam că copiii nu mor. Mor numai oamenii bătrâni. Nu-i aşa? Asta înseamnă un atentat, când mor şi copii?"
Dragi părinţi, sincer, aş fi preferat să mă întrebe ce este sexul şi cum se fac copiii. Pentru că ar fi fost o discuţie despre viaţă, nu despre moarte. Din păcate, sau din fericire, eu mi-am propus să încerc pe cât posibil să nu îmi mint copilul. Aşa că, am încercat să îi ofer un răspuns simplu, adevărat şi lipsit de prea multe detalii. Răspunsul meu, însă, nu este subiectul discuţiei de azi, ci întrebările pe care Anya a continuat să mi le adreseze pe măsură ce îi răspundeam. Întrebările ei, puse una lângă cealaltă, sună ca o revoltă care trebuie să se petreacă în fiecare dintre noi.
Eu: Un atentat este o încercare de a opri viaţa cuiva sau de a îi lua cuiva libertatea.
Ea: Păi, şi de ce au murit copiii? De ce nu a făcut nimeni nimic? De ce a fost o încercare reuşită?
Eu: Pentru că nu se aştepta nimeni să se întâmple astfel de lucruri.
Credeau că se află în siguranţă. Au fost luaţi prin surprindere.
Ea: Eu mă simt cel mai în siguranţă lângă voi, că sunteţi părinţii mei.
Copiii aceia erau lângă părinţii lor, şi totuşi au murit. Voi o să aveţi
grijă de mine, nu-i aşa?
Evident că am liniştit-o şi am luat-o în braţe cu ochii înlăcrimaţi. Da, copila mea, eşti în siguranţă în braţele mele. Şi, mai departe, în gândul meu, nu ştiu dacă noi, cu toţii, suntem în siguranţă în societatea prezentului. Şi uite aşa, am aruncat prima minciuna albă.
Cum este posibil, ca, în loc să devenim o civilizaţie centrată spre pace, spre bunăstare, spre iubire, ajungem în anul 2016 să ne fie teamă să ieşim din case şi să plecăm în concedii? Cum este posibil să port astfel de conversaţii cu copilul meu şi să pun seara capul pe pernă gândindu-mă din ce în ce mai îngrijorată la viitorul ei?
Nu sunt formator de opinie, nu sunt om politic, nu îmi place să îmi dau cu părerea privind frământările politice sau sociale. Dar, când vine vorba de copii care mor nevinovaţi pentru că noi, societatea asta modernă şi civilizată nu suntem capabil să oprim nebunii şi deraiaţii, atunci mă revolt. Pentru că vreau să stau liniştită pe o plajă în Grecia şi să mă bucur de familia mea, nu să mă uit terorizată pe cer să nu cumva să îmi cadă o bombă în cap.
Când vine vorba de morţi inutile, de copiii ... de oameni nevinovaţi, care şi-au crescut copiii să fie deschişi către orice rasă, sexualitate, naţionalitate sau religie, atunci mă revolt. Şi în acest cuvânt, revolt, adun cu pumnii strânşi frustrare şi compasiune, groază şi lacrimi şi, deşi îmi este teamă să îl scriu, pentru că este un cuvânt atât de puternic ură. Pentru că, eu dacă aş fi în locul acelor părinţi, eu nu m-aş mulţumi cu buchete de flori şi momente de reculegere. Nu m-ar ajuta la nimic. De fapt, nu cred că m-ar ajuta nimic. Dar poate că aş mai stinge durerea dacă aş vedea că societatea mea se luptă ca să prevină să nu mai moară alţi oameni nevinovaţi, alţi copii.
Sunt sigură că se fac lucruri pe care noi, oamenii de rând, nu le cunoaştem, pentru a preveni şi a ne lupta cu terorismul. Dar eu cred că trebuie implicată şi societatea. Pentru că suntem sute de milioane de părinţi, sute de milioane de bunici, de mătuşi, de unchi care ar face tot ce se poate să nu mai plângă la mormântul unui copil. Cred că, din nefericire, am ajuns la acel moment când nu mai avem nevoie de cursuri de dezvoltare personală, avem nevoie de cursuri care să ne ajute să recunoaştem un terorist.
Cu lacrimi în ochi, durere în suflet şi speranţă,
Gabriela Paladi
Redactor Şef Qbebe
Urmareste-ne pe Google News
