Povestea lui Andrei cel suparat si a crizelor de furie

Toti copiii au crize de furie, din cand in cand. Asa ca toti parintii au invatat, probabil, ca au nevoie de rabdare si de fermitate in acele momente, pentru a-i linisti. Acuma, este adevarat: "Sonorul mic" si "Daca nu incetezi in momentul asta...", sunt si ele doua tehnici care dau roade uneori, orice ar spune impatimitii educatiei non-constrangatoare.

Crize de furie la copilul de 2-3 anisori?

Nu ingradesti libertatea copilului daca ii impui sa inceteze represaliile si exploziile nejustificate de violenta. Nu daca este vorba de un copil obisnuit, care manifesta ocazional astfel de izbucniri. Pentru ca uneori, copiii se revolta nejustificat, sau doar ca sa testeze limitele lor si ale adultilor. Mai ales in jurul varstei de 2-3 ani.

La 2-3 anisori, dezvoltarea copilului este marcata de: imprevizibilitate, curiozitate si mobilitate. Cu alte cuvinte, piciul tau este un continuu "du-te vino" si "hopa-mitica", acum e sub masa, acum este in cosul cu rufe murdare, mai ceva ca o pisica. Are energie, o dorinta infinita de a descoperi si, mai ales, incapatanare... La 2-3 anisori, este ceva obisnuit pentru un copil sa nu asculte, sa nu te intelegi cu el si sa reactioneze cu plans, tipete si chiar lovituri, daca i te opui.

Prin urmare, nu trebuie pedepsit si in nici un caz lovit, insa perseverenta parintilor este solicitata. Am mai vorbit despre disciplina copilului mic si despre tehnici de a-i gestiona comportamentul. Le-ai incercat? Pe langa acestea, ce sa mai faci? Stai linistita, "Micul tiran" se va mai imblanzi catre patru anisori. Pana atunci, rabdare, calm si fermitate. Si succes!...

Copilul meu frumos este cel mai furios

Acum: ce facem daca pustiul a depasit aceasta etapa, dar izbucneste adeseori in crize de furie, care nu au o justificare si frizeaza buna crestere? Indiferent de context si de public, pe micut il infurie ceva atat de rau, incat este timpul pentru „spectacol": dat din picior, strigate, NU-uri, plans, plans cu sughituri, plans cu rafale, impotriviri, chiar pumni, muscaturi si picioare... Ti-e mai mare rusinea si nu mai vrei decat sa coopereze, cat sa il iei odata de acolo si sa o stergeti. Macar stim despre ce vorbesti?... Da, credem ca avem o idee.

Povestea lui Andrei si a crizelor de furie

Andrei are 4 ani si jumatate. Este o frumusete de baiat, energic si plin imaginatie, cu doi ochi albastri ca cerul si cu o surioara adorabila de 3 ani. Pe Andrei l-am cunoscut la biserica, in timpul slujbei de dimineata, atunci cand Parintele canta molcom rugaciunile, credinciosii se rugau in liniste, iar el... se razboia zgomotos cu o batrana zgripturoaica.

Scena nu era deloc induiosatoare, iar pe matusa putem sa o intelegem. Pentru ca este obisnuit sa vina la slujba dimineata, Andrei, care pana acum alergase un musuroi de furnici in curtea bisericii, a intrat in ritm de galop sa o caute pe mama. Nu a durat mult pana s-a impiedicat de galosii unei bunici ingenuncheate. Andrei a cazut - cu rasunet si stoicism - tot in genunchi. Asta nu a impresionat-o pe batrana, care probabil nu are nepoti, sau are unii foarte cuminti. Chiar daca Andrei nu a zis nici pas, bunica nu s-a putut abtine sa nu observe „Ptiu, uita-te la el cum intra? Tu al cui esti, ma?", in timp ce il apuca pe Andrei de brat, scotocind din ochi dupa o mama rosie ca sfecla.

Dar pana sa apara aceasta, Andrei, la fel de hotarat, a dat sa se elibereze din stransoare. Cum bunica nu l-a scapat din mana, Andrei s-a smuls efectiv, cu o miscare brusca, destabilizand-o. Uimita, bunica s-a dezmeticit in 2 secunde si l-a zgaltait pe micutul neobrazat. Deja nervos, „neobrazatul" a ripostat, imbrancind-o pe batrana ingenuncheata. Cu ochii si mai mari de surpriza, apoi cu sprancenele incruntate si buzele stranse, matusa l-a scuturat si mai viguros pe micul atacator.

Starnit si la fel de tacut, Andrei a reactionat si mai puternic. In numai cateva secunde, credinciosii care pana atunci se rugasera, asistau, inca nedezmeticiti, la schimbul comico-tragic de palme si imbranceli dintre cei doi: tacut, dar din ce in ce mai violent. Riposta unuia il infuria si il alimenta pe celalalt.

Ce ne invata Andrei despre crizele de furie?

Am trecut efectiv intre cei doi, fara sa ma gandesc prea mult - ca nu prea mai era timp de asa ceva. M-am trezit imbratisand un trupusor deosebit de tensionat, incercand sa pun cumva capat loviturilor compulsive. Ma asteptam sa „mi-o iau" si eu in orice secunda, la cata incrancenare era in baiat.

In schimb, Andrei s-a detensionat in cateva secunde, s-a tras firesc din bratele mele si, dupa cateva clipe, a rupt tacerea in care isi condusese pana atunci atacul: „Vii cu mine afara?". Si am mers cu el afara, unde i-am cunoscut surioara, mama, tatal, bunica si matusa.

Andrei este un pusti hiperactiv, cu o familie frumoasa si o surioara calma. Cand are activitate, este bucuros; cand nu are, isi face. Pe Andrei nu il bat parintii lui si nici nu il zgaltaie. Nu stim in profunzime ce se intampla cu el, dar are o doza de furie, dupa cum recunoaste mama lui, pe care si-o descarca in mod constant, mai ales daca este provocat.

In cele cateva ore petrecute in continuare cu Andrei, pustiul hiperactiv care face crize de furie, el m-a invatat ca:

1. Andrei necesita intelegere si rabdare. Agresivitatea lui este stimulata mai ales atunci cand ii interzici sa isi dezlantuie energia. Este un adevarat rezervor, asa ca are nevoie sa se descarce. Copiii, oricum, nu stau bine la controlul emotiilor si al impulsivitatii. Daca hotarasti sa i te opui, din principiu si fara sa ii oferi alternative, practic il obligi sa se dezlantuie.

2. Andrei, mai ales daca este starnit si devine agresiv, are nevoie de blandete. Agresivitatea stimuleaza agresivitatea. Sub o imbratisare sincera, furia lui Andrei - aflata in plina desfasurare - s-a inmuiat. Muschii lui s-au detensionat. Andrei a renuntat la atac. In schimb, mi-a propus chiar el o alta cale de a-si exterioriza surplusul de energie. ...Mergem afara?

Copiii stiu mai bine decat adultii cand au nevoie sa isi consume energia. Si stiu si cum - daca nu ii inlantui. In mod natural, ei cauta joaca, nu conflictul.

3. Afara, Andrei a alergat, mi-a explicat cate in luna si in stele, s-a catarat pe toate gardurile si in toti pomii bisericii. Pe langa intelegere si rabdare, Andrei are nevoie de... un camp sau de un spatiu intins pe care sa se desfasoare. Era sa cada, de „n" ori. Este convins ca are superputeri si nu se prea teme de durere, desi ghimpele ei ii este familiar. Pentru Andrei insa, si pentru alti copii asemenea lui, durerea nu este indeajuns pentru a-l stavili.

- Tie iti place sa te doara?
- Nu.
- Dar te doare cand cazi?
- Da.
- Si e bine?
- Nu.
- Pai si de ce te urci?
- Ca vreau sa ajung acolo.
- Pai si daca o sa cazi din nou?
- Ei... ma ridic si ma duc la loc.

Cade, se loveste, se ridica si o ia de la capat. Teama de durere nu il imobilizeaza. Daca nici frica de durerea care vine in mod natural dupa o cazatura, atunci cum sa ne asteptam sa il oprim noi, inofensivii parinti? Macar sa invatam sa nu mai insistam cu amenintarile si avertizarile. Nu au efect. Doar ne irita, si pe noi si pe copil.

4. Bine, dar atunci, ce este de facut? Asta m-am intrebat si eu. Daca am vazut ca escaladeaza stalpii, orice i-as spune, am renuntat la ofensiva si l-am rugat (spasita, dar fara sa ii arat asta) sa se tina bine. Ca sa nu cada si, mai ales, pentru ca, in acest fel, poate sa urce mai repede si mai usor. In plus, l-am invatat cum si de unde anume sa se tina. Stim ca ti-e teama sa faci asta, cand vine vorba de copilul tau: este ca si cand il incurajezi in comportamentul periculos. Dar lucrurile nu stau asa.

Pe astfel de copii, strategia aceasta ii ajuta sa se protejeze, nu ii expune la riscuri. Ei se expun, oricum am incerca noi sa ii ingradim. Nu controlul este ceea ce le trebuie lor, ci flexibilitatea noastra si disponibilitatea de a-i invata cum sa se fereasca singuri. Ai vazut stirile de zilele trecute, cu baietelul de 11 ani din Bucuresti, care a lipsit de acasa 3 zile, timp in care s-a jucat in parc, a dormit in scari de bloc si s-a plimbat cu autobuzul? A supravietuit, si-a facut prieteni si nici macar nu vroia sa se intoarca acasa...

5. Cand se enerva tare (s-a intamplat de mai multe ori pe parcursul celor cateva ceasuri), Andrei incepea sa dea cu piciorul, evident furios, cu fetisoara aproape schimonisita de suparare si neputinta. Devenea violent si lovea in oricine se apropia de el, dar mai ales in surioara lui blanda, cu care, altfel, se intelegea de minune. Surprinsa, am intervenit ca mai devreme, imbratisandu-l, pentru a-l opri. Daca il tragi de acolo si il bruschezi, nu faci decat sa ii apesi pe acceleratie.

Il intreb pe Andrei, de altfel un baietel rational, „de ce" si „ce se intampla" si „cine il supara". Nu stie sa explice. Sau poate nu stie sa isi explice nici lui. Singurul lucru clar este furia.

Esti suparat? Zi, esti suparat? il intreb ferma si incerc sa il protejez cu imbratisarea, iar el loveste in continuare cu piciorul si cu pumnii, la nimereala, ba in mine, ba in sora lui.
Esti suparat, Andrei?
...Da! sunt suparat! izbucneste, in sfarsit, din spatele ochilor incruntati si a guritei tacute si stranse.
Sunt suparat, sunt suparat! repeta rastit, ca o eliberare.
Si ce faci cand esti suparat, Andrei?
..., iar nu stie sa zica, in timp ce se framanta, febril.
Lovesti, da? Esti suparat si lovesti! Ia vino incoace!

Il iau pe sus si il duc in fata gardului zidit, pe care se catarase mai devreme. Nu-i chip sa isi reprime loviturile, dar poate reusim altceva.

Da aici! Da aici, Andrei! Uite cum! Si lovesc si eu cu piciorul in zid, asa cum el da in mine.
Sunt suparata, suparata! zic, si dau.
Andrei se opreste, se uita putin si... minune. A inteles.
Sunt suparat, sunt suparat! zice si loveste in gard.

Acum dam amandoi in zid, pana ne linistim si zambim...

Crizele de furie ale lui Andrei cel suparat au o calitate: trec repede si nu lasa urme. Au nevoie sa fie descarcate si nu sunt personale. Dupa, micutul este voios si apt de joaca.

Am repetat asta de fiecare data cand se enerva. Incepea sa dea si mergeam repede la zid. Aici, era floare la ureche sa isi redirectioneze loviturile. Incet, Andrei invata singur sa gaseasca alternative, atunci cand presiunea emotiilor negative il obliga sa se descarce. Este prea micut sa inlocuiasca modalitatea de descarcare, ori sa se impotriveasca tensiunii. Dar putem sa il ajutam. Ii aratam cum sa loveasca, pe cine... sau ce, unde. Si el invata. Deocamdata este indeajuns.

Andrei nu este un copil rau, ci doar un copil furios. Dar este un copil cooperant. Sa intelegem asta. De unde vine furia si cum sa o gestionam pe termen lung? Aici ar avea mai multe de spus un specialist. Andrei are nevoie de ajutorul unui specialist. Iar intr-un articol viitor, vom reveni si noi cu cateva sfaturi.