Plângeam și mâncam salate. Copilăria mea sub teroarea mamei care mă punea să țin diete

Am fost un copil grăsuț. Mereu. Mama mea era o divă, sau cel puțin așa se considera, cu o siluetă impecabilă, mereu îmbrăcată la modă, mereu atentă la ce poartă și la ce mănâncă. Îi era rușine cu mine și mereu se scuza față de prietenele ei că nu știe ce să mai facă să mă ajute să slăbesc. Când am mai crescut, de pe la 9 ani a început să mă terorizeze cu dietele. Pentru că voia să fiu slabă, să fiu la fel ca prietenele mele, la fel ca ea. Îmi spunea mereu că dacă nu slăbesc nu voi fi niciodată fericită. Că nu voi fi niciodată sănătoasă. Că trebuie să am grijă de corpul meu, că nu sunt suficient de ambițioasă. Când am ajuns la liceu deja îmi trântea replici că nu îmi voi găsi niciodată un bărbat. 

La școală eram un copil timid, care se ascundea sub haine negre și era îngrozită de a-și arăta corpul. Am fost de multe ori ținta unor replici dureroase. Însă reușisem să îmi fac un grup de prietene care mă iubeau așa cum erau și nu mă judecau. Dar, de multe ori, când veneau în vizită, mama le lăuda pentru silueta lor și le spunea că așa ar vrea să arăt și eu. Vorbele ei îmi măcelăreau sufletul. De la 10 ani până când am plecat de acasă la 19 ani, țineam câte 5 diete pe an, care mai de care mai drastice.

Plângeam și mâncam salatele pe care mama mi le punea în farfurie.

Și nu slăbeam, pentru că sabotam, din nervi și frustare, dietele. Pentru că o uram pe mama, nu pentru că mă punea să țin diete, ci pentru că nu mă iubea așa cum eram, pentru că nu eram suficient de bună pentru ea, pentru că îi era rușine cu mine. Și nu îmi mai păsa de mine, mă gândeam doar că mă răzbun pe ea. Îmi făceam planuri zi de zi să mă sinucid, apoi îmi dădeam seama că asta nu ar răni-o suficient pe mama. Singurul mod prin care o puteam răni era să nu slăbesc. Tata și bunica îmi dădeau pe ascuns dulciuri când mă vedeau cât sunt de chinuită. Ei erau oameni blânzi și înțelegători și tata mi-a spus de multe ori că sunt frumoasă așa cum sunt, iar bunicii nici că îi păsa de silueta mea. Ea se lăuda prin tot satul că sunt cea mai bună la învățătură. Pentru că eram. Pentru că simțeam nevoie să compensez lacuna înfățisării mele cu rezultate excepționale la școală. Ceea ce am și făcut. Din plin. La final de liceu am primit bursă la Oxford. Și am plecat departe de mama, în țara unde majoritatea oamenilor sunt obezi, ca mine. Acolo m-am descoperit pe mine, și pe Lia, purcelușa, am lăsat-o în urmă, în România. Însă mâncatul emoțional încă mă mai urmărește, îmi oferă satisfacție, încă îl simt ca o răzbunare asupra mamei mele. 

Nu am avut cruajul să îi zic și nu știu dacă îl voi avea vreodată. Abia am început să lucrez în a mă simți bine în pielea mea. Urmează să mă duc la psiholog să îmi înțeleg trauma și abia apoi să încep să îmi coordonez mintea și emoțiile către a slăbi sănătos. Momentan îmi este bine departe de mama, sunt fericită cu cine sunt, am o carieră frumoasă, sunt apreciată, am un iubit. Și cu ajutorul lui mă descopăr în fiecare zi. Corpul meu nu mai este o cocină pentru mine, începe, pas cu pas, să devină un templu. Îmi doresc doar ca suficiente mame să citească cât de tare poate afecta atitudinea lor față de copil și ca măcar una să își dea seama că greșește și măcar un copil să scape de o traumă. Iubiți-vă copiii exact așa cum sunt, pentru că toți sunt frumoși, dacă le oferiți frumusețea iubirii și cresc cu ea în jurul lor. Uneori chiar și inconștient, din dorința de a le oferi ce e mai bun, le faceți mai mult rău. Ascultați-i, priviți-i, simțiți-i, pentru că ei vă spun de ce au nevoie. Asta dacă îi iubiți cu adevărat!

Citește și:

• Ești grasă de nu încapi în oglindă! Înregistrări audio șocante cu o profesoară care își insultă elevii
• O fetiță obeză de 12 ani este luată de stat de la mama ei, pentru că i se pune viața în pericol
• 6 lecții de nutriție de la Mihaela Bilic pentru părinții care nu vor copii obezi