Ce aş vrea să nu îmi mai spună prietenii care sunt părinţi

Spre deosebire de multe persoane pe care le cunosc, nu mi-am dorit copii de când mă ştiu. Am trăit multă vreme crezând că rolul de mamă nu ar fi unul care mi s-ar potrivi, că stilul meu de viaţă nu este unul pe care să fiu dispusă să îl schimb sau că partenerul meu de viaţă nu este cel mai potrivit pentru a împărţi cu el responsabilitatea, bucuria, miracolul de a avea un copil. Dar... Anii au trecut, stilul de viaţă nu mai îmi pare atât de greu de adaptat, iar partenerul de viaţă nu este aşa cum părea, prin urmare am început să mă tot gândesc că aş vrea să am un copil. De la gânduri până la împlinirea lor însă... Timpul trece, lumea vorbeşte. Şi nu întotdeauna aş vrea să aud ce au de spus părinţii. Ca de exemplu...

De ce nu faci şi tu un copil?

Indiferent cât de apropiaţi suntem, întrebarea aceasta este puţin deplasată, mai ales că, dacă am fi cu adevărat apropiaţi, ai şti deja de ce nu fac un copil. Mi s-a pus această întrebare de nenumărate ori şi am auzit-o pusă şi altor ciudăţenii ale naturii care nu concepuseră încă. Ei bine, dragii noştri părinţi, motivele pentru care unii nu au încă un copilaş sau mai mulţi sunt nenumărate şi ele, aşa că mă gândesc să vă fac o listă cu unele dintre răspunsurile pe care le-am dat sau le-am auzit:
- nu îmi permit financiar;
- am o problemă medicală care mă împiedică să concep;
- soţul meu are o problemă care îl împiedică să conceapă;
- nu, nu avem bani pentru tratamente sau metode alternative de concepţie;
- nu îmi doresc;
- nu este momentul potrivit pentru cariera mea;
- nu am un partener de încredere.
Deci: Nu este treaba nimănui de ce nu fac un copil sau de ce nu am încă un copil. Nu încerca să mă judeci. Că nu vei avea niciun rezultat.

Nu ştii ce înseamnă să iubeşti până nu ai un copil

Sunt convinsă că dragostea pentru propriul copil este uriaşă, copleşitoare şi unică. Însă de aici la a-mi spune că nu ştiu ce înseamnă să iubeşti până când nu voi avea un copil mi se pare că ar trebui să existe un prag, un filtru, care să te facă să înţelegi, prietene părinte, că aşa cum pentru tine dragostea pentru copilul tău este dragostea absolută, la fel pentru cei care nu au copii poate fi dragostea pentru partenerul de viaţă sau pentru părinţi. O mămică mi-a spus la un moment dat că ea îşi iubeşte copilul mai mult decât îmi iubesc eu mama: mi s-a părut atât de urât şi răutăcios, încât am fost nevoită să îi răspund că nu cred. Eu nu aş putea să iubesc o altă mamă la fel de mult cum o iubesc pe cea pe care o ştiu, iar ea declară că îşi va iubi al doilea copil la fel de mult ca pe primul. Discuţia s-a încheiat înainte ca mămica respectivă să înţeleagă că fiecare iubire este unică şi absolută în felul ei.
Deci: Iubesc mult, cu o dragoste absolută, alte persoane, chiar dacă nu am un copil. Nu încerca să îmi măsori capacitatea de a iubi.

Nu eşti femeie cu adevărat dacă nu faci un copil

Nu cred că există replică pe care să o fi auzit mai des de la femeile care sunt mame, decât aceasta. Nu cred să existe replică rostită cu mai multă mândrie de către o mamă, decât aceea prin care îşi întăresc feminitatea sau încearcă să îşi confere un statut special, superior, faţă de bietele creaturi care nu au încă onoarea de a fi mame. Nu mă deranjează această replică pentru că mă face să mă simt incompletă sau mai puţin valoroasă în ochii celor din jur, ci faptul că în zilele noastre, unele femei se mai simt obligate să sublinieze acest rol al femeii. Sunt femeie din punct de vedere biologic, fiziologic, psihologic şi emoţional. Nu sunt mamă pentru că nu am un copil, dar sunt femeie. Nu este frumos şi nici obiectiv să încerci să creezi cuiva complexe de inferioritate din acest considerent.
Deci: Sunt femeie. Încearcă să îmi contrazici corpul şi actele de stare civilă.

Cine are să-i trăiască, cine nu, să nu-i dorească!

Această replică este cea care mă derutează cel mai mult. Adică... de ce să nu îmi doresc? Cunosc o stimată şi drăguţă doamnă, mamă a doi copilaşi superbi, care rosteşte atât de des această replică în timp ce aruncă o (aceeaşi) privire superioară şi afectată bieţilor oameni care nu au copii, încât ai senzaţia că pentru a avea copii trebuie să intri în vreun club elitist sau să îţi tai o mână şi un picior. Replica aceasta este, de cele mai multe ori, însoţită de avertismente gen „habar nu ai cât de greu este", de îndoieli la adresa abilităţii interlocutorului de a creşte un copil „nu ştiu dacă tu te-ai putea descurca" şi chiar, aparent, de ameninţări „treaba ta, o să vezi tu..."
Deci: Dacă tu ţi-ai dorit şi ai, ce te face să crezi că nu ar trebui să mai facă şi alţii copii?

Tu ce ţi-ai fi dorit să nu auzi când încă nu aveai copii? Recunoaşte, ai rostit vreodată vreuna dintre aceste replici fără să te gândeşti că poate vei răni pe cel căruia îi erau adresate?