Sunt câteva momente definitorii în viața de părinte, din punctul meu de vedere. Cu excepția minunatului moment al nașterii, ce poartă desigur o semnificație deosebită, în listă se includ și momentele mai puțin fericite, precum cele de cumpănă. Până acum copilăria băiețelului meu a fost greu încercată de viroze respiratorii, dat fiind faptul că are o sensibilitate pulmonară care îl determină să tușească extrem de des. Astfel, orice banală răceală pentru un copil obișnuit se transformă într-un adevărat calvar în cazul nostru, cu accese de tuse chinuitoare, nopți nedormite și un întreg arsenal de doctorii.
Cei care ne cunosc deja poate știu că în aproape 10 ani de viață ne-am confruntat cu aproximativ 150 de viroze (la un moment dat nu le-am mai numărat, că m-ar fi considerat să zicem nu în toate mințile), dar cumva am reușit ca pe toate să le rezolv cu tratament la domiciliu. Doar o singură dată însă m-am mai simțit atât de lipsită de orice speranța ca acum, atunci când băiețelul meu a avut bronșită astmatiformă; a fost nevoit de altfel să urmeze un tratament timp de 2 ani pentru prevenirea astmului bronșic. Pe scurt, avea o tuse care nu dispărea, indiferent ce aș fi făcut, iar soluția finală, extremă de altfel, a constat în tratament cu cortizon cu administrare orală (timp de o săptămână nu a avut voie să mănânce absolut nimic sărat).
Poate și din cauza faptului că nu am niciun ajutor în creșterea băiețelului meu, timp de aproape 10 ani nefiind despărțiți mai mult de câteva ore, momentele de cumpănă se resimt mult mai acut. Iată că acest episod de boală este, din punctul meu de vedere, cel mai dificil de până acum în ceea ce privește starea sa de sănătate.
La început o aparentă viroză respiratorie, pe care știam deja să o gestionez, a ajuns să fie însoțită și de febră după câteva zile, o febră intermitentă, iar tusea a atins un prag paroxistic. A ajuns să tușească practic de câteva sute de ori pe zi, în pofida medicației pe care i-am administrat-o, a celor două consultații medicale și a analizelor de sânge aferente, nimic nu avea efect. Am ajuns să recurg la toate remediile naturiste disponibile în farmacii de teama unor potențiale reacții adverse (unul dintre medicamente i-a provocat tahicardie care nu ne-a lăsat să dormim timp de vreo 3 zile, iar un al doilea greață și vomă). Eram pur și simplu disperată, cu nervii la pământ, mai ales că eu trebuia în acest interval de aproape 2 săptămâni să îmi mențin concentrarea pentru a-mi rezolva diverse sarcini profesionale. Pentru cei care consideră că este un lux să lucrezi de acasă, atunci când ai copilul bolnav și creierul tău este împărțit în 20 de direcții (numeri de câte ori tușește, te gândești ce doctorie i-ai dat și ce nu i-ai dat, ce doctorie ai putea să mai încerci etc.), nu mai ești capabil de niciun fel de concentrare.
Am ajuns în cele din urmă la Spitalul Grigore Alexandrescu, la recomandarea unuia dintre cei doi medici care i-au urmărit băiețelului meu evoluția. A fost din nou analizat, radiografia pulmonară era normală, nu a reieșit gripă la testul specific, prin urmare singura variantă care mai rămânea valabilă era antibioticul. Și acest medic suspecta, ca și ceilalți doi, o infecție cu un virus foarte puternic, prin urmare era necesar un antibiotic activ asupra tulpinilor nespecifice. Și antibioticul la rândul său a avut reacții adverse, diaree și stare de greață, dar cumva am reușit să trecem peste ele și să scăpăm de internarea la institutul de boli infecțioase.
Stăteam și mă gândeam de ce mi se pare ideea de spital atât de respingătoare. Până la urmă toți copiii ajung, cel puțin o dată în viață acolo. Cred că m-aș fi simțit incompetentă ca mamă, aș fi simțit că am eșuat în a-i oferi copilului meu îngrijirea de care are nevoie; că toate cunoștințele medicale pe care le-am acumulat involuntar în acești ani ar fi fost în van, iar eu nu mi-am făcut treaba cum ar fi trebuit.
De asemenea, am concluzionat că am în jur mulți, foarte mulți oameni cărora le pasă de noi. Au sărit dornici să ne ajute cu medicamente, recomandări de medici, precum și cu preluarea diverselor sarcini de serviciu (sincer, am rămas profund impresionată că cineva ar fi dispus să renunțe la confortul vieții sale pentru a-mi rezolva mie diverse treburi). Le mulțumesc din suflet tuturor.
Un alt lucru pe care l-am aflat despre mine în aceste momente grele, de nopți nedormite, de neliniște, teamă continuă este că multe, majoritatea mamelor nu pot, oricât de mult și-ar dori să mă înțeleagă. Pentru că ele nu sunt singure. Toate au un soț, respectiv un tată al copilului alături, cel puțin un bunic și așa mai departe. Prin urmare, în clipele în care simt că cedează este întotdeauna cineva care să le ia locul. La mine sunt doar eu. Îmi este și teamă de multe ori ce s-ar întâmpla cu copilul meu dacă eu aș păți ceva. Teoretic, am persoane la care pot apela în caz de nevoie, dar eu nu cer, aproape niciodată ajutorul nimănui (am și fost dezamăgită de multe ori de persoane de încredere, prin urmare mă bazez numai pe mine). Sunt prima care îl oferă în impas, dar mecanismul meu de funcționare mă împiedică să îl solicit la rândul meu vreodată.
Am auzit de la diverse persoane apropiate aproape zilnic sfaturi de a mă relaxa, de a fi mai optimistă, de a încerca să văd partea bună a lucrurilor, de a nu mai fi atât de încordată. Toate aceste sfaturi, aparent binevoitoare, sunt extrem de ușor de dat. Dar atâta timp cât toți au pe cineva alături nu vor putea înțelege cum mă simt și cum gândesc eu. Nu au cum. Nu vreau să mă plâng pentru că știu că Dumnezeu îmi va da, așa cum mi-a dat și până acum, putere. Însă în clipele de cumpănă, decât să mă simt criticată, judecată sau să mi se dea niște sfaturi inutil de aplicat, prefer să fiu lăsată în pace. Să sufăr singură, să mă urc în propria-mi incoerență, fără a fi deranjată de nimeni, pe pereți. Evit orice contact cu orice persoană, tocmai că știu că nu sunt prea agreabilă în aceste momente. Îmi doresc doar liniște. La un moment dat îmi voi reveni, tot singură, așa cum fac de fiecare dată.
Cred că orice mamă are acest drept, de a suferi, așa cum vrea ea. Unele simt nevoia să vorbească cu cineva, altele să meargă la cumpărături și mai sunt și unele care preferă să se închidă în ele. Acesta este mecanismul lor de apărare contra greutăților vieții. Nu le judecați aspru și nu le îndepărtați. Înțelegeți-le suferința și nu uitați că, dacă vă vor cere ajutorul, abia atunci și-l doresc cu adevărat.