Ziua în care mama mea m-a abandonat

Avusesem parte de suficiente avertizări. Mă pregăteam pentru impact, aceea era reacția mea tipică din ziua în care ne-am furișat din casa tatălui meu în timpul ieșirii sale dramatice din viața de soție. Când a început să suspine, am luat-o de mână încercând să o liniștesc. „Sunt aici pentru tine, Mamă”. „Suntem faliți, atât eu, cât și tatăl vostru vitreg, așa că va trebui să ne mutăm. Amândoi ne-am găsit de lucru în Oklahoma, vom pleca vineri și voi veți rămâne să stați cu Tata.” În două zile ea se muta în afara statului, fără noi. Chiar dacă, de-a lungul anilor, comportamentul ei ca mamă devenise tot mai instabil, detașându-se treptat de rolul acesta, tot eram șocată.

Mamele nu pleacă. 

Credeam că acel mix de trup, de spirit și de hormoni care mi-a dat viață, o va ține mereu legată de mine. Instinctele îmi spuneau că așa ceva nu trebuia să se întâmple. Dar se întâmpla. Deși nu mă învinuiam pentru plecarea ei bruscă, stima mea de sine începuse să se dezintegreze când mă întrebam de ce nu eram un motiv suficient pentru ca ea să rămână. 

Îmi păstram speranța că, în ciuda plecării ei într-un oraș aflat la nouă ore distanță, cu siguranță va continua să rămână mama mea. O relație la distanță cu un părinte, distanță aflată la doar un telefon depărtare. Că mai aveam de numărat două zile până la plecarea ei mi se părea supranatural. Ce ar face o persoană având numai două zile în care mai are mamă? Am încercat să fac planuri pentru ultima noastră seară împreună. M-am apropiat de ea în bucătărie, dar până să apuc să spun ceva, a mormăit: „Mă duc în vizită la Giselle. Are momente grele, are nevoie de mine.” M-am înroșit la față de parcă ea mi-ar fi dat o palmă. Acea femeie aflată în criza vârstei mijlocii avea nevoie de mama mea chiar în ultima seară alături de ea. Ele aveau obiceiul să meargă să se distreze în club în timp ce eu rămâneam singură acasă, dar mă așteptam ca ultima noastră seară să fie în final diferită.

Dar cum rămâne cu noi, fiicele tale? Am dat din cap, încercând să-mi țin în frâu emoțiile. 

Ne-a propus să ne petrecem seara pentru a face bagajele pentru mutarea la tatăl nostru. Oricum, niciuna dintre noi nu avea vârsta la care ar putea să conducă, așa că nu aveam unde să mergem decât în camerele noastre, pregătind bagajele. Nu îmi aduc aminte întoarcerea ei din acea seară. Am dormit până când a sunat ceasul pentru a merge la școală. A venit și ziua de vineri, iar plecarea sa urma să fie peste doar câteva ore.

Sora mea a plecat la școala ei aflată la două străzi distanță, în timp ce eu am rămas și am pus bagajele în mașina mamei. Aveam un nod în gât care devenea tot mai mare în liniștea copleșitoare. Mama a pus muzică pentru a îndepărta tăcerea până când a izbucnit în plâns, în timp ce eu îmi tot repetam: „Nu plânge, fii puternică.” După câteva minute, mi-a zis: „Sincer, nu îmi fac griji pentru tine. Îmi fac griji doar pentru sora ta. Promite-mi că vei avea grijă de ea pentru mine.” Am promis. 

Mi-am înhățat repede rucsacul, am deschis ușa, am îmbrățișat-o pe mama, spunându-i că o iubesc. Mi-a spus și ea același lucru, dar nu mi-a spus nimic despre faptul că mă va suna când va începe o nouă viață. De fapt, nu a fost niciodată vorbă de un asemenea plan. M-am mai uitat o dată în grabă la școala mea, unde nu aveam prieteni și am început să umblu pe holuri, ca și cum m-aș fi rătăcit. Ca întotdeauna, alarma a sunat.

Ea plecase.

Tata a trimis un coleg de serviciu să mă ia în acea după-amiază. Îmi era rușine că eu eram acea fată care nu avea mamă și care avea nevoie să fie luată cu mașina. Atunci nu faptul că tatăl meu avea un program ocupat îmi pusese sare pe rană, ci mai degrabă faptul că a uitat de mine. Planul era să ne strângem ultimele lucruri din casa pe care o eliberase mama, iar tata ar fi trebuit să vină mai târziu să ne ia. Mama s-ar fi întors în săptămâna următoare pentru timp scurt, doar cât să ia mobila și mașina. Nu era nicidecum vorba de o vizită.

Eu și sora mea încercam să ne distragem atenția râzând, dansând pe cântece ale lui Michael Jackson, ca și cum urma să mergem la o petrecere, nu să luăm parte la funeraliile vieții pe care o avusese odinioară. Soarele apunea, iar tata întârzia. Frigiderul era gol și, pe măsură ce ne era din ce în ce mai foame, am simțit o furie teribilă pentru că am fost lăsate singure. Mașina mamei era pe stradă. Nu aveam permis de conducere, dar am nimerit cheile și i-am spus surorii mele să se urce în mașină. Era nevoie să mergem să luăm ceva de mâncare. 

Am fost dintotdeauna copil cuminte, care nu era neascultător niciodată. Dar întrucât nu mai aveam părinți care să aibă grijă de noi, trebuia să încalc regulile.

Speriată, mă uitam pe fiecare stradă pentru a zări cel mai apropiat fast-food. Îmi era teamă că aș putea fi văzută de oricine trecea, eu, care eram acea adolescentă ce furase mașina mamei sale. Odată ce am făcut rost de mâncare, m-am întors pe șoseaua principală și, în viteză, am reușit să vărs băutura, care a ajuns pe noi și peste tot în mașină. 

M-am grăbit să șterg totul când am ajuns acasă, încercând să șterg și toate greșelile pe care le făcusem. M-am gândit că poate o să-i mărturisesc mamei cum i-am luat mașina ca să merg după mâncare în ziua în care ea plecase. Nu ar fi avut probabil nicio reacție, în afară de faptul că mi-ar fi spus că ea a făcut lucruri mai rele. „Am fugit de-acasă și am dormit în aeroport când mama mea și-a cedat drepturile părintești unui pedofil, pe când aveam vârsta ta.” „Experiența ta nu contează prea mult, prin comparație.”

Deși credeam că era deja o amintire veche, „fantoma” mamei mele se tot muta de colo-colo până când a venit în oraș să-și la lucrurile. Nu prea am mai auzit de ea după aceea.

După câteva săptămâni, m-am hotărât să o sun, simțind că îmi era dor de ea. Mi-a răspuns la telefon și mi-a zis cu un glas aspru: „De ce ai nevoie?” Eu doar am murmurat: „Scuză-mă, doar voiam să vorbesc.” Nu avea timp, iar eu nu conștientizam faptul că rolul ei de mamă se încheiase din momentul în care părăsise orașul. Un telefon rar de la ea, care o chema să fie implicată în viața mea, era un lucru prea copleșitor.

De ce aveam de fapt nevoie? Aveam nevoie de o mamă.

Nu aveam nevoie de un abonament la dans, nu aveam nevoie de o cină, nu aveam nevoie nici măcar de un sfat. Aveam nevoie de o mamă. Am încetat să o mai sun. Cu excepția momentelor în care mă cuprindea nostalgia, gândindu-mă la cum m-aș fi simțit dacă aș fi avut o mamă. Simțeam nevoia de acea grijă din vocea unei mame până în preajma următoarei mele încercări de a suna. Când cei din jur vorbeau despre mamele lor, tânjeam și eu după mama.  Așteptam ca și cum telefonul ar fi sunat. Femeia ce răspundea, deși avea același nume ca mama, era o străină. Nu se potrivea cu percepția legată de cine îmi aminteam eu că era. Ceva lipsea. Ceva se schimbase.

Oare era mama mea cea care se schimbase, care devenise rece? Sau era de vină memoria mea, care își amintea de cineva care ea nu fusese de fapt niciodată? Nu îmi puteam da seama și îmi doream atât de mult să mă conectez cu ea, încât, naivă, am încercat să discut despre asta cu ea.

„Mamă, mă poți ajuta să-mi găsesc mama?”

Printre fragmente de propoziții, am încercat să-i spun că era ceva în neregulă, că era diferită și că nu știam ce să fac. Agitată, a insistat că nu se schimbase. Ceea ce m-a determinat să fiu copleșită de vină. Mi-a spus că eu sunt de vină pentru că nu ne mai înțelegem întrucât nu am iertat-o pentru că plecase, ceea ce a fost pentru mine precum o lovitură în tendonul lui Ahile. Nu era ea. Niciodată nu fusese ea. Indiferent cine era ea. Am iertat-o pe femeia care m-a abandonat din punct de vedere fizic și emoțional, dar nu puteam să mă conectez cu fantasma femeii care avea corpul ei. Faptul că mama mea era o străină m-a durut mai mult decât mi-aș fi putut imagina.

După următorul divorț, și-a vândut o parte din lucruri și a început să se tot mute spre sud, alături de un tânăr dependent de cocaină. S-a intitulat o „Țigancă nomadă”, al cărei rol era de a salva sufletul acestuia. Nu avea telefon ca să o găsesc. Pentru o vreme, nu a avut casă. Abia după aceea am putut să-mi dau seama că mama, care adesea dezvăluise detalii traumatizante legate de viața ei cu mine, avea anumite boli psihice. Una de care nu era conștientă. Una de care nu eram eu conștientă. Una pe care nu am putea să o etichetăm niciodată împreună. Ea susținea că este un superstar religios pentru „Dumnezeu”. Erau perioade în care nu știam unde se află, dacă mai trăia.

Mai târziu, după câteva luni, am primit semnale că era bine, pe undeva. De fiecare dată când mă contacta neregulat, jeleam pentru că o pierdusem iar. La terapie, am aflat că familiile pot să plângă după un membru pierdut al familiei ca și cum ar fi vorba de o moarte. Iubeam prea mult pe cineva care avea o boală psihică, o ființă umană vie, dar absentă. Îmi doream atât de mult să ajung la ea, la orice planetă în care se găsea mintea ei traumatizată. Undeva, dincolo de curcubeu. Dar ea nu era disponibilă pentru mine, nu putea să fie mamă.

Am simțit un gol imens după dispariția ei. Acolo, în abis, nu am încetat niciodată să o iubesc pe ea sau ideea de a fi ea.  Precum un copil ce își pierde mama într-o mulțime mare și  aleargă disperat prin aglomerație pentru a o găsi, strigând: „Mamă! Mamă! Unde ești?!” ...corpul meu încă simte nevoia să o găsească, precum acel copil disperat, pe mama mea, poate la următorul colț.

Mamă...unde ești?

După mulți ani, am mers cu sora mea să o vizităm pe mama pe insula pe care locuia. Găsise paradisul, chiar dacă și acolo domnea haosul.  Mama a mers cu noi la un tur cu submarinul dintr-un port. Până atunci, am avut senzația că vizitez o rudă îndepărtată, care arăta similar mamei, dar mama mea nu era acolo. A zâmbit în submarin și pentru o clipă m-am simțit bine. M-am uitat pe geam, văzând bancurile de pești.  Când m-am întors, am văzut-o pe mama stând ghemuită lângă o scară în spirală, uitându-se la barul din centru și suspinând. Deși oamenii treceau și se uitau uimiți la ea, nu voia să se ridice.  Am atins brațul surorii mele, „Mama... Și m-am deplasat în direcția ei. „Cum să procedăm? am întrebat. Sora mea a luat o pauză și mi-a spus: „Las-o în pace. Pur și simplu procesează. Va fi bine.”

Dar nu eram eu bine. În final, am ridicat-o de pe podea. După ce am plecat de acolo, ne-a mărturisit că plimbarea cu submarinul i-a amintit de partenerul ei, cu care fusese cu submarinul, înainte ca acesta să moară.  Și, ca și cum era vorba de mersul cu bicicleta, m-am rezumat la vechea mea rutină de a-mi consola mama, sperând că așa voi avea iar o mamă care nu va dispărea. Era singurul mod în care știam să mă conectez cu ea. Înainte fusesem, în relația noastră, cea care avea grijă de ea. Nu prea îmi amintesc să fi fost și fiică.

Traumele asupra cărora nu s-a intervenit par să treacă din generație în generație, fiecare fiind mai dureroasă ca alta. Fiind precum un comportament deprins, traumele mele parcă erau în căutarea altor traume, singurele lucruri care îmi erau familiare, ceea ce m-a condus în relații care mi-au adus în continuare suferință. Înainte să rezolv toate acestea, trebuie să mă opresc la mine. Nu am avut o mamă, una care să fie parte din viața mea. Să accept această realitate dură era singurul lucru care m-a ajutat să merg mai departe.  Când vedeam alte fiice alături de mamele lor, mi se părea nedrept. Dar analizându-mi gândurile și reflectând la faptul că măcar am avut o mamă, durerea mea se adâncea. 

Ce este o mamă: persoana care îți dă viață, care din punct de vedere genetic, instinctual și hormonal este desemnată să te iubească neîncetat. Care nu te-ar abandona niciodată. Care te alină și care te susține. Care ar lupta cu atacurile tuturor leilor către puii săi și chiar și-ar da viața în acest scop.  Unde se afla ea? Traumele și bolile psihice au răpit-o pe mama mea de lângă mine. În amintiri palide, mă gândeam că am cunoscut-o la un moment dat. Ceea ce a rămas a fost să o văd în derivă, întrucât și eu am fost.

„Acum ea dansează departe de tine/ A fost doar o dorință/ A fost doar o dorință/ Iar amintirea ei e tot ce ți-a rămas...” („Gipsy”, de Fletwood Mac).

Poate ne vom întâlni iar într-o zi, acolo unde traumele noastre, îndoctrinările religioase și bolile psihice au fost șterse. Acolo unde tot ceea ce rămâne sunt două persoane care stau față în față și își oferă una alteia dragoste și o minte sănătoasă. Până atunci, voi găsi o cale să-mi fiu mamă eu însămi. Să nu mă las să fiu acel copil care își caută mama. Pot să fiu mamă pentru această fiică, să îi ofer dragoste și atenție.

Când am avut proprii mei copii, am realizat cât este de confuz să-ți lipsească o mamă. Așa că am fost nevoită să le dăruiesc nu numai copiilor mei dragoste necondiționată și grijă, ci și mie însămi. Trebuie să-mi vindec toate traumele pentru ca nu cumva mintea mea să se îndepărteze vreodată de la viața mea și de la viața copiilor mei. 

Voi fi prezentă. Voi fi vigilentă. Voi rămâne.

Voi fi mama de care toți avem nevoie. 

Interesant este că viața nu mi-a dăruit fiice, ci doar fii. Poate că fiica pe care o reprezint chiar eu are atât de multă nevoie de grija maternă, încât universul nu m-ar fi lăsat să le fac față ambelor. Așa că îmi voi oferi dragostea pentru fiica pe care nu am avut-o niciodată, cu aceeași dragoste de la o mamă pe care nu am avut-o niciodată. O voi iubi cu toată forța, permanent, necondiționat. Nu o voi abandona niciodată.

Articol scris de Scarlett Jess Perrodin pentru Scary Mommy