7 lucruri pe care să nu i le spui niciodată copilului tău

Fie că le-ai auzit şi tu în copilărie şi ţi se pare că nu te-au afectat, fie că te-au afectat foarte tare, oamenii pot copia nişte tipare comportamentale, chiar dacă nu sunt de acord cu ele.

Lasă-mă în pace!

Probabil ţi s-a întâmplat să vorbeşti la telefon cu cineva despre o problema foarte importantă, în timp ce mai făceai ceva prin casă, iar copilul să-ţi ceară insistent atenţia, ca şi cum nici nu observă că tu eşti ocupată sau în timp ce aveai de lucru la serviciu, copilul să te sune să-ţi spună un lucru care ţi se pare mai puţin important în acel moment, iar reacţia ta să nu fie cea mai potrivită. Este normal să te simţi copleşita de responsabilităţi, obosită sau să ai nevoie pur şi simplu de linişte. De aceea, este important să-ţi cunoşti limitele şi să îţi acorzi momentele de relaxare de care ai nevoie, pentru a nu ajunge în situaţia de a-i spune copilului tău „lasă-mă în pace". Auzind această replică, imediat copilul se simte singur, respins şi nedorit. Pentru el, părinţii sunt primii oameni la care apelează în caz de nevoie, primii cărora doreşte să le vorbească orice îi trece prin minte, iar respingerea din partea lor îl face să-şi piardă încrederea de sine.

Nu plânge!

Ca adult, ştii deja, în anumite situaţii, cum este bine să reacţionezi. Un copil nu are încă această deprindere, iar nemulţumirea şi frustrarea şi-o exprimă de cele mai multe ori prin plâns sau revoltă. Dacă îi spui „nu plânge", îi negi dreptul la a-şi exprima sentimentele, i le anulezi, iar asta fără să rezolvi situaţia. Nu doar efectul este important, ci mai ales cauza evenimentelor. Prin urmare, atunci când ţi se pare că reacţionează exagerat, spune-i că înţelegi ceea ce simte şi că este normal să fie trist într-o situaţie cu care nu este obişnuit, dar că împreună puteţi găsi o rezolvare.

Eşti...

Trebuie cu orice preţ să eviţi etichetarea copilului. Până şi adulţii sunt sensibili la această practică, însă pentru copii este şi mai traumatizant. Aceştia sunt în plină dezvoltare, îşi construiesc stima de sine şi îşi găsesc un loc în această lume, prin urmare nu îi ajută să fie numiti în diverse feluri, pentru că asta li se imprimă în minte, se simt neapreciaţi şi dezvoltă frustrări. Dacă nu a făcut ceva ce l-ai rugat, nu îi spune „eşti leneş", „eşti neatent", „eşti nesimţit". Poţi să-i spui, în schimb, „dacă data viitoare o să munceşti mai mult, va fi mai bine", „te rog să fii mai atent", ,,daca ai fi făcut astfel, ar fi fost o dovadă de respect". Tonul face muzica, prin urmare trebuie să fii foarte atentă la cuvintele pe care le alegi, fără să subestimezi impactul pe care acestea îl au asupra psihicului copilului.

De ce nu eşti şi tu ca...

La fel ca şi etichetarea, compararea copilului cu alţii îi afectează acestuia stima de sine şi îi dezvoltă sentimentul de ranchiună faţă de cel cu care este comparat şi faţă de părintele care este nemulţumit. Cu timpul, va crede că trebuie mereu să demonstreze de ce este în stare, să se ridice la nivelul aşteptărilor părinţilor şi va avea un simţ al competitivităţii distructiv. A fi ambiţios este una, a fi mereu în competiţie cu tine şi cu cei din jur, a fi mereu nemulţumit de propriile performanţe şi a simţi că niciodată nu este suficient ce ai obţinut este altceva. Copilul tău este unic, iar tu trebuie să te concentrezi pe a-i oferi condiţiile proprice pentru ca el să-şi atingă potenţialul maximum, pe încurajarea lui, chiar şi atunci când nu îi reuşeşte ceva şi pe insuflarea ideii că perfecţiunea nu există şi nu îţi dă fericirea.

Puteai mai mult decât atât

Această replică este percepută de către copil tot ca pe o formă de nemulţumire a părintelui şi pe lipsa validării, într-un moment în care el chiar a făcut atât cât a putut. Se subînţelege că întotdeauna este loc de mai bine, dar nu asta trebuie să subliniezi, după ce copilul tău face ceva. Îi poţi spune la ceva timp după faptul că îi propui o nouă metodă de a face un anumit lucru, pentru a-l ambiţiona să evolueze, fără să-i răpeşti bucuria de moment.

Lasă că vine tatal tău acasă...

Acest tip de şantaj este foarte practicat de multe familii. Atunci când te simţi copleşită de responsabilităţi şi nu ai energie să iei decizii, ţi se pare o variantă bună să arunci mingea în terenul partenerului. Poţi face asta într-un mod subtil, nu spunându-i această replică celui mic, care va ajunge să creadă că tatăl este cel responsabil cu pedeaspa. Să nu te mire dacă, în timp, copilul se va îndepărta de tatăl său şi îl va vedea ca pe un duşman. Dacă simţi că vrei să împarţi altfel responsabilitatea educării, discută cu partenerul tău intre patru ochi şi stabiliţi cum să procedaţi în diverse situaţii. Este foarte bine ca atunci când trebuie să luaţi o decizie importantă, să îi spui copilului că îi dai un răspuns după ce vorbeşti cu tatăl. Astfel, acesta va înţelege că şi opinia tatălui contează, că trebuie respectat şi că, în cadrul familiei, comunicarea şi sinceritatea sunt prioritare.

Bravo! 

Validarea copilului şi încurajarea acestuia sunt practici benefice pentru dezvoltarea stimei de sine, dar asta nu înseamnă că trebuie să existe felicitări pentru cel mai banal lucru. Anumiţi părinţi ajung să spună „bravo!" după ce copilul a băut un pahar cu lapte, a mâncat legumele din farfurie, s-a încălţat sau a coborât scările. Nu este greşit să îţi doreşti să încurajezi nişte acţiuni de care te bucuri, dar nu în acest mod. Bravo păstrează-l pentru momente când chiar îl merită. Cu timpul, copilul nu va mai avea o bucurie atunci când aude cuvântul „bravo" dacă îl folosești obsesiv, va fi ca un tic verbal, și prin urmare nu va mai face distincţia dintre lucrurile importante pentru care merită felicitat şi lucrurile obişnuite. Dacă îi spui „bravo" unui copil care a făcut un desen, în condiţiile în care face zece pe zi, nu mai are valoare. Dacă îi spui, în schimb, „îmi place cum ai desenat căsuţa", „ce culori frumoase ai folosit", „ai fost foarte rapid", va înţelege că, într-adevăr, eşti atentă la lucrurile pe care le face şi i le apreciezi în detaliu.

Tu obişnuieşti să spui aceste lucruri copilului tău?