Sunt conştientă că până la această vârstă nu numai că ar fi trebuit să ştiu dacă vreau sau nu copii, ci ar fi trebuit să îi şi am. Însă ştiu, de asemenea, că viaţa nu se desfăşoară la fel pentru toată lumea şi că fiecare dintre noi are dreptul să aibă îndoieli şi să decidă dacă vrea sau nu să aibă copii. Până la urmă, sper eu, nu mai trăim în vremurile în care dacă nu aveai copii erai considerat defect sau incomplet, trăim într-o lume în care nimic nu mă poate obliga să am copii fără să vreau, iar ca femeie, nu cred că a fi mamă mă va face să mă simt „mai femeie". Nu ştiu dacă un copil nu mă va încetini din ritmul meu agitat, dacă voi suporta ideea că cineva depinde în totalitate de mine, că independenţa mea dragă va dispărea pentru totdeauna sau dacă o să îmi placă să mă transform. Dar nici nu ştiu dacă aş putea trăi cu gândul că nu voi avea niciodată un copil, că niciodată nu voi simţi un copil mişcându-mi-se prin pântec, că niciodată nu se vor întinde spre mine două mânuţe sau că o voce de copil nu mă va striga „mama" vreodată.
Deoarece de fiecare dată când mă întreabă cineva de ce nu am copii încă şi „cum adică, nu eşti sigură?", îmi este din ce în ce mai greu să răspund (se pare că toată lumea are întrebarea asta pentru femeile care au mai mult de 30 de ani), am decis să fac o listă cu motivele pentru care nu sunt sigură că îmi doresc copii. Poate aşa mă voi lămuri şi eu: vreau sau nu să fiu mamă?
Nu ştiu cum se creşte un copil
Datorită meseriei mele, de câţiva ani sunt obligată să citesc şi să scriu mii de articole despre sarcină, naştere, îngrijirea bebeluşului şi copilului, despre boli, activităţi pentru copii, dileme, educaţie şi vacanţe. În tot acest timp, mai citesc şi ascult problemele cititorilor şi prietenilor părinţi. Aflu, cu sau fără voia mea, cât de greu se trece de la scutec la oliţă, cum plânge câte un copil nopţi întregi, cum se repetă de zeci de ori o poezie pentru ca cel mic să o înveţe pentru serbarea de la grădiniţă, cum trebuie să reacţionezi sau nu când copilul face o criză de nervi în public, cum citesc unii aceeaşi poveste la culcare, luni de zile, seară de seară. Şi unii dintre voi, dragi părinţi, faceţi ca totul să pară extrem de greu. Rareori, după ce câte un părinte povesteşte un moment greu, adaugă „tot chinul merită". Şi mă sperii. Oare, cum îmi voi învăţa copilul să stea pe oliţă sau să vorbească? Oare voi şti să fac diferenţa între o banală răceală şi o boală mai gravă? Cum să conving eu un copil să mănânce infamul broccoli dacă eu nici nu îl pot mirosi? Cum faci să îţi înveţi copilul să fie bun? Cum creşti un copil astfel încât să ajungă un om bun, de succes, frumos, să înveţe să îşi aleagă o meserie pe care să o practice cu plăcere toată viaţa? Cum îl fereşti de rău? Nu ştiu.
Nu ştiu dacă îmi permit să cresc un copil
Am auzit de multe ori părinţii facându-şi calcule detaliate în care includeau foarte multe cheltuieli pe care eu, care nu am copii, nu le am. De la hăinuţe nenumărate pentru că cel mic creşte de la an la an şi nu le mai poate purta, la cosmetice speciale (se pare foarte scumpe), medicamente, vizite la medici, grădiniţă, after-school, şcoală, rechizite, activităţi extracurriculare, cursuri, meditaţii, până la excursii şi tabere. Deşi necesare, prin prisma venitului meu personal, toate cheltuielile legate de creşterea copilului mi se par exagerate. Ştiu, în general, există două venituri într-o familie. Dar nu mereu se întâmplă aşa. Şi în zilele noastre, nu numai că salariile sunt, în majoritatea cazurilor, insuficiente în raport cu necesităţile unei familii, dar joburile nu sunt stabile. Ce faci dacă, la un moment dat, unul dintre venituri, din diverse motive, dispare? Nu ştiu cum aş putea să cresc un copil fără să fiu sigură că îi voi putea oferi nu numai strictul necesar pentru supravieţuirea fizică, ci şi tot restul necesar pentru o dezvoltare fizică şi psihică optimă. Nu ştiu cum aş putea să îmi privesc copilul într-o zi, ştiind că educaţia lui depinde de nişte bani pe care nu îi am. Nu ştiu ce aş face în această situaţie.
Nu ştiu dacă aş fi o mamă bună
Adevărul este că, ignorând toate cele de mai sus, nu ştiu dacă vreau sau nu să am copii pentru că nu ştiu dacă aş fi o mamă bună. Nu ştiu dacă aş putea să îmi schimb stilul de viaţă, să renunţ la independenţă şi tabieturi şi să nu regret într-o zi viaţa de acum. Nu ştiu dacă aş şti să iubesc pe cineva mai presus de mine, de viaţă, de tot. Nu ştiu dacă aş şti cum să pun pe cineva mai presus de fiinţa mea, de viaţa mea şi să nu am îndoieli sau resentimente faţă de acel cineva. Nu ştiu dacă voi putea să stau nopţi întregi să îmi privesc copilul cu drag sau grijă, dacă voi şti să îl consolez sau să îl încurajez la nevoie, dacă voi şti să îi fiu alături, o viaţă întreagă, aşa cum va avea nevoie. Nu ştiu dacă voi şti să menţin echilibrul între a-i fi prietenă copilului meu, demnă de încrederea sa şi a-i fi mamă, punându-i piedici, creându-i obligaţii şi responsabilităţi chiar şi atunci când nu le vrea. Nu ştiu dacă voi şti să fiu o mamă bună, astfel încât copilul meu să crească fericit, liber, ocrotit, dar şi îndrumat ferm la nevoie. Nu ştiu şi din toate lucrurile pe care nu le ştiu în viaţa asta, acesta este cel mai important. Şi îmi este teamă, pentru că ceasul biologic ticăie clar, timpul nefiind de partea mea. Şi nu pot să nu mă întreb: oare toate mamele au fost sigure înainte de a rămâne însărcinate că îşi doresc să fie mame, că vor şti şi vor putea?
Urmareste-ne pe Google News
