Copilul tau mai stie sa iubeasca? 5 lectii de dragoste pentru parinti

Copilul tau mai stie sa iubeasca? Da, si ii invata si pe altii

La masa de pranz, 30 de copii se foiesc pe scaune si pe langa ele: unii isi pun ciorba in farfurie, masurand cu atentie numarul de cartofi sau de perisoare; altii isi deschid caserolele cu mancare de acasa si o examineaza atent, sub ochii critici si pofticiosi ai colegilor din stanga si din dreapta; unii isi incalzesc mancarea la microunde in dezbateri aprinse despre locul fiecaruia in rand; altii argumenteaza invatatoarei de ce doua masuri de crutoane sunt necesare unei lingurite de supa iar altii negociaza intre ei prajitura pusa de mama la desert; in timp ce, in capul mesei, doi copii mai constiinciosi incearca sa se faca auziti cand anunta "Pofta buna!"

Langa mine, Miruna (7 ani) priveste amuzata la cele doua linguri din fata ei: Cine a asezat masa a confundat tacamurile. Eu nu am furculita.

- Ba nu am confundat! se aude prompt un glascior de 6 ani din fata ei. Dar nu mai sunt furculite in sertar. Le-au pierdut copiii, nu stiu ce au facut. Asa ca ti-am pus mai bine doua linguri.

- Oh, nu mai sunt furculite... Ce sa facem? contempla, ganditoare, Miruna.

- Pai sunt copii care nu isi folosesc furculita, trebuie sa mergi pe la mese sa vezi unde sunt abandonate, ii sugereaza o alta fetita.

- Oh..., raspunde Miruna, meditativ, straduindu-se sa isi aseze o suvita de par dupa ureche si privind lung in zare.

Poftim, ia-o pe a mea! rasare vesela vocea Iuliei (7 ani), de la un scaun mai incolo. Fetita apuca furculita si i-o intinde zambind. Miruna ii intoarce zambetul fara nici un cuvant si intinde simplu mana sa primeasca.

- Ce gest frumos! intervin, molipsita. Dar acum va trebui sa iti cauti tu furculita...

- Ei, nu-i nimic, raspunde zambitoare si emotionata Iulia.

Alina (8 ani) se ridica de la masa si se indeparteaza. Nu ma gandesc la asta, banuind ca merge dupa felul doi sau dupa un pahar cu apa. Se intoarce peste doua minute, cu acelasi zambet senin pe buze: Uite, Iulia, o furculita! Am cautat eu si am gasit!

Iulia zambeste cum facuse Miruna mai devreme si intinde mana, simplu, sa primeasca. Alina ii zambeste inapoi, se aseaza in liniste si isi continua ciorba. Miruna priveste la cele doua fetite, ramane cu gura deschisa si cu degetul pe suvita de par, meditativ, apoi zambeste la randul ei si se joaca cu furculita. Toata masa radiaza. Eu nu mai zic nimic. Lucrurile mici pot impresiona cel mai tare, iar inimile mici se pot dovedi cele mai mari.

De unde invata copilul intrajutorarea? Unde observa, absoarbe si invata cum sa lasi de la tine - ori sa te lasi pe tine - si sa il ajuti pe celalalt? De unde ii vine simplitatea de a oferi, dar si cea de a primi? De nicaieri, mai mult decat din familie. Atunci cand parintii si copiii se ajuta intre ei, cand obisnuiesc sa ia seama la nevoile celuilalt la fel de mult ca la ale sale, sufletul copilului inregistreaza. In copilarie, mintea si sufletul nostru sunt precum niste bureti, care absorb orice informatie din mediu. De pe la 3 ani incolo, copilul incepe sa "caute" in depozitul cu informatii si sa le combine, folosind ceea ce gaseste mai adecvat diferitelor contexte. Atunci cand, langa el, un coleg se plange ca nu are tacam la masa, copilul cauta in memorie, inclusiv in cea emotionala, o situatie asemanatoare.

Motorasul din capul lui se invarte si reactioneaza spontan la stimulii exteriori, dupa modelul cel mai usor de accesat in campul de experienta al copilului. Un copil poate sa il auda bine pe coleg, sa il priveasca si sa il ignore. Experienta lui i-a aratat ca asa se trateaza un om care are nevoie de ceva. Poate parintii sai si-au dorit sa faca un bine cuiva de mai multe ori, dar au trecut la fapte doar daca pretul nu implica un sacrificiu, Poate comoditatea i-a doborat. Poate obisnuiesc sa se ignore unul pe altul, dupa principiul "este mare, se descurca".

Un alt copil il poate auzi pe coleg si ii poate sugera solutii, cum s-a intamplat mai sus: "Trebuie sa mergi la mese, sa gasesti o furculita abandonata..." In familia sa, fetita a vazut interesul si atentia manifestandu-se prin cuvinte si sfaturi, atunci cand un membru are o dilema. Sau, un alt copil, se poate lipsi de furculita care ii trebuie si ei, pentru a-l vedea multumit pe celalalt. Prin ce difera acesti copii, de vreme ce reactioneaza atat de diferit? Nu au toti mintea curata de copil si suflete mari? Ba da. Insa mintea si sufletul lor s-au adapat din lectiile de dragoste prezente in propria familie. Iar familiie sunt diferite.

Copilul tau stie sa iubeasca? Da, si ii intreaba si pe altii daca stiu

O prietena imi povestea vizita pe care a facut-o unei colege, tinere (31 de ani), mama a patru copii. Fetita ei de 4 ani a intampinat-o cu entuziasm si pupaceli, dupa care a prins curaj sa o supuna unui interogatoriu:

- Tu esti copil?
- A... Nu, nu mai sunt copil.
- Dar tu esti mamica?
- Nu, nu sunt mamica.
- Ah, esti parinte.
- Nu, nu sunt parinte...
- Atunci, ai copil?
- Nu am copil.
- Dar, esti dezamagita?
- Cum?! Nu stiu, nu cred ca sunt dezamagita... (se fastaceste de tot prietena mea, in fata copilului care, fara jena, spune lucrurilor pe nume)
- Dar tu (continua copilul, de neoprit) de ce stai singura la tine in apartament?...

Si tot asa. Mama fetitei povesteste ca si fratele acesteia, acum in varsta de aproape 10 ani, avea acelasi stil cand era micut. Pe oricine intalnea, cunoscut, necunoscut, casatorit, celibatar, il supunea vesnicei intrebari: Dar de ce esti singur, unde este sotia ta?

Acesti copii nu adreseaza intrebari politicoase si confortabile, ci intrebari esentiale, care transeaza brutal continutul de ambalaj, taina sufletului de imaginea sociala. Copiii, cu sufletele lor curate si neprelucrate, rostesc adevaruri si vad lumea in mod simplu, firesc - un firesc pe care noi l-am uitat. Desi lipsite de tact, prin intrebarile lor ne ofera adevarate lectii de dragoste: ei vad miezul lucrurilor, manifestarea iubirii reale - nu utopice. Vad faptele - sau lipsa lor - din spatele cuvintelor. Fetita si fratele ei, din exemplul anterior, cauta iubirea din viata musafirilor. Ce intreaba ei, de fapt, se poate traduce prin: "Tu iubesti? Sau inca nu iubesti?" Crescuti intr-o familie unita, in care parintii se iubesc si se respecta, iar copiii primesc atentia lor si simt cat de importanti sunt pentru ei, invata sa vada viata din perspectiva iubirii, a daruirii, a insotirii.

Asa se intrupeaza iubirea - ne transmite fetita prin intrebarea ei: un om este fie parinte, fie copil. O femeie este fie mamica, fie copil. Altfel, ce rost ar mai avea?... In familia lor, ei nu au cunoscut separarea copil - adult, ci legatura copil - parinte. Nu l-au vazut pe tata separat, izolat, departe sau ca pe o fiinta de sine statatoare. Au vazut dedicarea acestuia fata de mama si insotirea (in-sot-irea) dintre sot si sotie. "De ce esti singur, unde este sotia ta?", intreaba ei. "Tu de ce locuiesti singura in apartamentul tau?" In experienta lor, in mediul lor cel mai intim, nu au intalnit categoria umana de "adult", pur si simplu. Daca nu mai esti copil, atunci devii... nu, nu adult. Devii mamica, sau parinte. Si daca nu devii niciuna din astea, atunci trebuie ca esti... "dezamagit", conchide, cu mintea lui, un copil de numai patru ani.

Lectii de dragoste: Copilul martor versus copilul beneficiar

Cate mame nu se incrunta, necajite sau revoltate de lipsa de recunostinta a copilului? Cati parinti nu se intreaba unde au gresit, de vreme ce proprii copii par sa fi devenit insensibili, nepasatori, egoisti, ignoranti sau lenesi? De cate ori nu am auzit cu totii comentarii pline de amaraciune, precum: "Ne-am sacrificat pentru el, i-am dat tot ce avea nevoie, am muncit pe branci ca sa fie la fel ca ceilalti copii si sa nu ii lipseasca nimic; ne-am ocupat de educatia lui si am dat un sac de bani pe scoala lui; de atatea ori l-am sfatuit ce este bine si ce este rau; atatea sacrificii am facut, nopti nedormite, ne-am neglijat sanatatea, nu mai avem dinti in gura, nu m-am mai ingrijit, atatea dimineti trezite la ora 5 ca sa ii pregatesc mancare diversificata si naturala... Si uite la el ce ne face! Propriul nostru copil!"

Dureros si tulburator. Nimeni nu ar trebui sa fie suparat de astfel de ganduri, si nici mustrat cu astfel de vorbe. Doua inimi sunt aici profund vatamate, si nici nu stii care se afla mai in pericol: cea de parinte si cea de copil. De ce ajung parintii sa aduca astfel de reprosuri, de ce ajung copiii sa le faca astfel de suparari parintilor? Ce fel de lectii de dragoste le-au dat parintii copiilor, de vreme ce acestia nu le pot intoarce, cand le vine timpul?

Lectii la care copiii nu au fost martori. Un copil care nu vede sacrificiul, nu il va intelege. Copiii sunt adesea orbiti. Conditia lor este sa depinda total de parinti la inceputul vietii, urmand ca, in ciuda desprinderii treptate, sa ramana cu obsinuinta de a primi. Lor li se cuvine: dumicatul cel mai dulce, ultimele economii, singurul medicament din casa, cea mai buna educatie etc. Parintii nu le vor dezvalui pretul pe care il platesc pentru bunastarea lor: nopti nedormite, maini batatorite, boli netratate, momente de epuizare care pot parea de netrecut. Copiii nu stiu cat de greu le vine uneori parintilor sa le fie parinti - si nici nu au de ce sa cunoasca aceste lucruri! Pentru ca nu le-ar putea duce! Autoculpabilizarea copiilor ai caror parinti le "scot ochii" cu sacrificiile pe care le fac pentru ei, ii poate conduce pe cei mici la grave probleme emotionale si sociale. Este in firea lucrurilor ca parintii sa se sacrifice pentru copil, si este in firea lucrurilor ca acesta sa se bucure de tot binele ce vine spre el, fara sa il injughie vinovatia sau frica pentru sanatatea parintilor. Aceasta este firea dragostei, de a fi neconditionata...

Si atunci?! Cum facem sa nu ajungem parinti epuizati si neimpliniti sau odrasle autosuficiente si nerecunoscatoare? Cum il ajutam pe copil sa inteleaga si sa pretuiasca jertfa parintilor, iar pe acestia cum ii motivam sa se umple de bucuria jetfei, mai degraba decat de amaraciunea ei?

Ei bine, putem. Cum? Ajutandu-l pe copil sa fie martor, si nu doar beneficiar. Pentru aceasta intocmim o familie: ca fiecare sa vada jertfa... celorlalti, unul pentru altul. Familia este formata din mama, tata si copilul sau copiii, deci din cel putin trei persoane. Treimea familiei este cea care permite si incurajeaza, in mod firesc, acea dragoste neconditionata, care nu raneste, ci pe toti trei ii creste. Famila are trei centri, nu un singur centru. Si mama si tatal si copiii sunt la fel de importanti. Familia este un organism, intru care fiecare din ei este indispensabil. Copilul nu este centrul familiei: sa ne amintim, inainte de a cadea in aceasta capcana, ca el este rodul iubirii dintre barbat si femeie - fie aceasta iubire si imperfecta, sau pur carnala. Totusi, aceasta a condus la aparitia celui de-al treilea suflet.

In treimea familiei, copilul poate sa stea alaturi de mama si tata, la aceeasi distanta de ei, si sa observe. Sa fie martorul dragostei lor - nu doar rodul. Sa fie martorul jertfei pe care fiecare o aduce in familie, pentru binele tuturor. Atunci cand copilul isi vede mama pregatind cu grija mancarea preferata pentru ziua sotului ei, desi ar da orice pe un somn de doua ore; cand isi vede tatal purtand de grija mamei lui; cand isi vede mama stand la capataiul tatalui doborat de febra, desi ea insasi se simte rau si poarta si grija sanatatii copiilor; sau cand isi vede tatal plecand la farmacie in miezul noptii pentru mama insarcinata ori schimband locul cu ea la 3 dimineata, ca sa il legene pe nou-nascutul deranjat de colici... Atunci copilul intelege jertfa parintilor. Atunci cand ii vede iubindu-se unul pe altul in lucrurile mici si grele, atunci se simte si el iubit astfel. Si intelege ca iubirea neconditionata are un pret... si astfel invata sa o pretuiasca.

Lectii de dragoste: Purtati-va sarcinile unii altora...

Intr-o clasa de copii, fie ca au 3-4 ani, fie ca au 7-8 ani, vei intalni un fenomen universal si de nerezolvat: duhul de ciondaneala si de para. Copiii se cearta, conflictele izbucnesc din te miri ce, spiritele se aprind mai repede ca un bat de chibrit; apoi, copiii se critica unul pe altul si se parasc (se spun unul pe altul) adultului. Colegii care lucrau frumos impreuna se enerveaza, pentru ca li se pare ca ei fac munca cea mai grea sau pentru ca au primit obervatie de la partener, si vin la adult ca sa ii explice nedreptatea suferita. Prieteni care mananca de pe acelasi scaun la masa de pranz, se cearta pe o bucata de sfoara sau pe dreptul fiecaruia de a se juca si cu alti colegi, apoi vin la adult sa il critice aspru pe prietenul neintelegator, care le-a lezat sentimentele.

Copiii care primesc roluri-cheie, precum responsabilul cu ordinea sau inspectorul clasei, dovedesc o acuitate suprinzatoare si o viteza de Speedy Gonzalez, cand vine vorba de a "da raportul" adultului: "Andrei a lasat murdar in coltul din stanga / Mihai a ascuns scamele sub mocheta / Vladut a rupt o radiera si nu are voie / Aurica nu o ajuta pe Maria / Mirabela sta pe canapea, in loc sa isi faca sarcina etc." Copiii par ca vaneaza greselile, scaderile si neputintele colegilor. Uneori, acesta pare ca devine singurul lor scop, de parca ar pierde sensul initial al demersului lor, de parca nu ar mai vedea padurea de copaci. Au uitat de scopurile comune si au devenit robotei autosuficienti care se indarjesc unii impotriva altora. De unde credeti ca vine aceasta tendinta dureroasa si nefolositoare?...

De la adultii din jurul lor. Duhul de judecata, de para, de razbunare; vigilenta de a-l prinde pe dusman; suspiciunile si rezerva fata de colegi si chiar fata de apropiati - toate acestea le dovedim noi, adultii, si le aducem in familie. Acestea sunt defensele noastre, modalitatile de a face fata vicisitudinilot vietii. Trebuie sa recunoastem ca, din victime ale altora la un moment dat, am devenit abuzatori. Ne-am pierdut generozitatea, curatia sufleteasca, increderea in oameni. Am devenit oameni de rea-credinta: vanam greselile partenerului si ale copiilor; suntem pregatiti cu replici dure atunci cand conversam in contradictoriu; ne pierdem rabdarea cand membrii familiei sunt obositi, neindemanatici, plictisiti sau alintati; banuim orice lucru pe care nu il intelegem; scoatem in evidenta esecul si defectele celor pe care ii iubim; ii pedepsim pe cei dragi noua atunci cand ne gresesc; ii dispretuim atunci cand nu se tin de cuvant; criticam orice fapta reprobabila, orice lenevire sau lasitate a celui de langa noi, orice gand pe care celalalt ni-l marturiseste si care ne suna nepotrivit. Nu mai avem ingaduinta fata de neputinte, de slabiciuni si chiar fata de intunecimea celor iubiti. Nu toleram reaua lor vointa si astfel ne umplem noi de rea-vointa. Nu toleram defectele firii umane, si astfel cadem noi din bunatatea firii umane. Noi si, pe langa noi, cei mai vulberabili din preajma noastra: copiii nostri.

Ce ar fi daca le-am arata copiilor ca se poate si altfel? Daca am regasi semnificatia familiei, ne-am aminti ca este un cuib si un adapost, o oaza de liniste? Cum ar fi daca ne-am purta sarcinile unii altora? Daca am pune mana sa ajutam, atunci cand celalalt nu mai poate sau chiar si cand nu mai vrea?... Pentru ca un asemenea gest paradoxal, de transfigurare a realitatii, il poate rusina si transforma pe celalalt in chip nebanuit. Mai mult, sa tinem minte ca micutul vede: la noi vede si invata ce inseamna iubirea si ingaduinta. Daca unul din cei doi parinti este mai sarac la acest capitol, macar de la celalalt sa vada ca dragostea este neconditionata, ca se revarsa fara pretentii si fara judecati. Ca iubirea este reala si permanenta. Ca nu trece. Ca nu renunta la celalalt. Ca il asteapta sa se trezeasca... nu fuge sa caute dreptate, rupandu-se de el, sfasiind unitatea dintre cei doi soti si din familie.

Lectii de dragoste:
Copilul care primeste versus copilul care participa

Un copil care depunde efort pentru altcineva este un copil fericit. Copilul care vede cum efortul sau mangaie pe cineva neajutorat, devine un copil recunoscator. Cercetarile psihologice au aratat adeseori ca implicarea in activitati de intrajutorare ofera omului un sentiment profund si statornic de implinire. Acelasi lucru este valabil si pentru copii.

Imi revine in minte un exemplu recent, cand, la scoala, un copil a impartasit celorlalti cazul unui baietel defavorizat, despre care aflase la stiri. Media a transmis o fotografie cu baietelul descult, aplecat peste tejgheaua unei farmacii, cu un caiet in care farmacista il invata sa scrie. Reportajul relata ca micutul - prea sarac pentru a-si permite o pereche de incaltari - o viziteaza in mod constant pe farmacista inimoasa, nu pentru ceva material: pentru nimic altceva decat timpul in care aceasta il ajuta la lectii.

Scolarul a adus si fotografia printata, ca sa o arate colegilor. Copiii au fost intr-atat de impresionati, incat au pornit o dezbatere in urma careia au decis, in unanimitate, sa realizeze o colecta pentru baietel. Zis si facut: in decurs de o saptamana, 20 de copii au strans un sac de lucruri folositoare, pe care le-au oferit din proprie initiativa: caiete din stocul personal, rechizite cumparate impreuna cu mama, carti de povesti primite la ziua lor, pantofi ramasi mici sau pe care ii aveau in plus, hainute de care se puteau lipsi. Ba chiar au vorbit cu bunica unuia dintre colegi, care locuia in orasul din care provenea baietelul, sa ia sacul cu haine atunci cand va veni in vacanta in Bucuresti si sa il duca in orasul cu pricina, la adresa baietelului. Scolarii i-au scris o scrisoare din partea clasei si s-au semnat, iar dupa ce comisionul a ajuns la destinatie, s-au bucurat nespus de fapta cea buna.

Si toate acestea numai la auzul unei povesti si la privirea unei fotografii. Da, intrucat inima de copil, ne-acoperita de ziduri protectoare si metereze fortificate, compatimeste cu cel ce sufera si trece usor la faptuirea binelui, daca i se da ocazia. Copilul are nevoie - nu se pune problema ca trebuie - el are nevoie sa participe la binele altcuiva. Este o diferenta colosala intre copiii beneficiari, pentru care parintii fac sacrificii si pe care ii pun pe prim plan in orice situatie - si copiii participanti, care trec pe un loc secund, ca sa contribuie la ajutorarea celui mai in nevoie decat ei. Nu mai sunt cei mai importanti, insa tocmai acum are loc metamorfoza: devin cei fara de care nu se poate. Cei de care depinde bucuria sau tristetea unui suflet. Cei care pot - ei, chiar ei! - sa aduca o schimbare in lume si in sufletul unui om. Ei sunt acum capabili sa aduca zambetul pe un chip amarat.

Satisfactia pe care o resimte un copil care daruieste (ceva esential, unei persoane pe care o vede in nevoie) este incomparabil mai adanca si de neuitat, decat satisfactia pe care o are unul care primeste ceva. Unii parinti sunt rezervati in a vizita, impreuna cu copilul, un orfelinat ori sectia de oncologie infantila a unui spital. Se tem ca impresia produsa asupra celui mic sa nu il zguduie, sa nu il sperie. Considera firesc sa il fereasca pe copil de a vedea, de a afla si de a lua contact cu realitatile dureroase ale vietii. Insa, in acest mod, rateaza ocazia de a modela sufletul copilului, acum, cat inca este moale. Un copil sanatos, bucuros, indestulat, care priveste in ochii unui copil abandonat sau bolnav incurabil, va fi atat de impresionat incat, din aceasta simpla vizita, va invata recunostinta si compasiunea, pentru toata viata.

Participarea la binele altcuiva este esentiala. Exemplul scolarilor, cu sacul de haine, este inca unul modest. Ei doar au cautat prin lucrurile personale, au cumparat din magazin si au adus la scoala un pachet cu obiecte. Mai puternic il implica si il modeleaza pe copil o activitate precum: a gati, a strange bani prin renuntarea la un lucru dorit, sau a schimba compresa pe fruntea unui prieten care are febra. Gradul de efort, de sacrificiu; pretul pe care il plateste copilul pentru binele altcuiva, acesta este cel care decide impresia pe care evenimentul o va lasa in sufletul copilului.

Voi ce lectii de dragoste v-ati dori sa le predati copiilor?
Cum va arata micutul vostru ca stie sa iubeasca?

Citeste si:

Dovezi de afectiune: Tu stii cum iti arata copilul ca te iubeste?
Sfatul psihologului: Cum invata copilul sa iubeasca de la mami si tati
Mami, iubeste-ma mai putin! 5 riscuri ascunse in iubirea mamei