Nu am fost pregătită să devin mamă. Nu mă simt pregătită nici acum, după mai bine de 11 ani. Ne certăm și acum pe dulciurile pitite prin cotloanele din cămară și ne ciondănim parte în parte din te miri ce. Ne prăpădim de râs la glumele pe care le facem și comentăm filme și desene animate. Însă cele mai frumoase momente sunt negreșit cele care se încheie prin infinit plus unu.
Numele băiețelului meu se traduce din limba greacă "darul lui Dumnezeu". Deși nu sunt o fire religioasă, este cât se poate de adevărat că mi-a venit în viață precum un dar, cel mai frumos dar pe care l-ar putea primi un om. Nu eram nici genul care să îmi doresc copii. Nu mă puteam vedea în ipostaza de mamă, aveam cu totul alte priorități, iar un copil îmi părea pur și simplu un consum nesfârșit de energie și resurse. Cineva a ținut totuși morțiș să îmi demonstreze contrariul. Și să mă schimbe total.
Această bucățică de om a reușit să îmi zdruncine prejudecăți, să îmi dea niște lecții de viață și să mă îndrume, involuntar, pe calea care trebuie. O cale care, în lipsa lui, mi-ar fi fost nu doar străină, ci realmente complet necunoscută. Nu îmi pare nicio clipă rău pentru că nu mă mai aflu pe acel drum. Dimpotrivă, sunt recunoscătoare că mi-a intrat în viață și că m-a învățat să trăiesc. Copilul meu mi-a fost cumva predestinat. Și am descoperit acest lucru abia de curând când am realizat că fără el eu nu aș mai fie eu. Poate sună ciudat, dar este adevărat. Alături de el am ajuns să fiu un alt om.
Cum m-a transformat? De la temelie. Reconstrucție totală.
Au fost încet-încet dărâmate toate lucrurile pe care credeam că le cunosc și, mai ales, pe care credeam că le înțeleg, căci mie îmi place să înțeleg lucrurile. Și nu doar în materie de copii, ci și tot ce ține de viață, de oameni. Iar apoi, cărămidă cu cărămidă, reconstruite, relipite, pentru a crea un tot unitar. Atât de solid încât nimic nu l-ar putea zdruncina. Pentru că a fost consolidat cu multă, foarte multă iubire. Nu există nicio rețetă complicată a fericirii, dar ajungi să întrezărești cât de frumoase sunt unele lucruri pe care înainte nici măcar nu le băgai de seamă. Și cât de neînțelese pot să rămână unele lucruri, dar nici măcar nu te mai deranjează. Cât de importante sunt unele gesturi de care nici nu-ți păsa. Și, mai ales, cât de multe poți face pentru o altă ființă, ruptă din tine. Totul. Din iubire necondiționată.
Era o vreme în care mă interesa doar cariera.
Priveam mamele cu un soi de milă amestecată cu dezinteres. Pentru că își sacrificau efectiv viața pentru a spăla și curăța după o mică ființă mucoasă și urlătoare. Copilul meu mi-a demonstrat că nicio meserie din lume nu are mai multe beneficii decât cea de mamă. Sau mai multe bucurii. Măsurate în îmbrățișări strânse și pupici care de la o vârstă se lasă tot mai mult așteptați. În străluciri de ochi și zâmbete complice, în lacrimi mângâiate și în coșmaruri alinate. Pentru că da, nu este totul roz și nu ar mai fi vreun farmec dacă nu ai avea parte și de durere sau suferință. Acestea unesc și mai mult și te transformă într-o ființă extrem de bogată și indestructibilă. În mamă.
Era o vreme în care mă interesa doar propria mea persoană.
În care îi judecam aspru pe cei care dădeau din ceea ce aveau altora și nu se canalizau doar pe propriul bine. Mi se păreau niște fraieri. De ce să dai când poți avea totul, de unul singur? Copilul meu m-a învățat nu doar să dau. Ci să dau și să mă bucur din tot sufletul că fac acest lucru. Că pot ajuta și că pot face să le fie bine și altora. M-a învățat să îmi pese. Și nu a făcut nimic special, dăruirea a fost sădită în inima mea din prima clipă când l-am văzut. Și am știut că nu aș putea avea vreodată mai mult sau mai bine decât el. Nu aș putea dormi liniștită și împăcată dacă aș ști că am purtat haine mai frumoase decât el sau am mâncat o bucățică în plus decât el. Pur și simplu atunci când ești mamă simți o generozitate pe care nu ai cum s-o explici. Chiar și cu cei care nu-ți sunt copii. Pentru că devii nu doar mama copilului tău, ci a tuturor copiilor din lume. Pe care ți-ai dori să îi ocrotești și să îi iubești. La fel cum faci și cu al tău.
Era o vreme în care îmi băteam joc de timp.
Un minut, o lună sau un an aveau aceeași valoare pentru mine. Pentru că aveam tot timpul din lume. În momentul în care ți se naște copilul timpul nu-ți mai aparține. Îl dăruiești până la ultima secundă liberă. Nopțile de veghe pe timp de boală, orele libere din timpul zilei în care ți-ai dori să te odihnești i le dăruiești pe toate. În parcuri, la locuri de joacă, la serbări. Nu-ți imaginai că timpul poate fi atât de important, pentru că el se scurge, se micșorează pe măsură ce puiul tău crește. Și ai tot mai puțin de petrecut alături de el. Dar nu te vezi făcând altceva decât să îi fii alături necontenit. Până la ultima suflare. Căci inima ta umblă de când devii mamă în afara corpului tău. Și nu ai cum să fii altfel.
Era o vreme în care nu înțelegeam de ce trebuie să fiu mamă.
Mi se părea suficient să fiu femeie. Dar pe atunci nu cunoșteam sentimentul de împlinire deplină pe care ți-l poate da un copil, nu înțelegeam tainele care se pot ascunde în inima unei mame și care nu sunt niciodată pe deplin înțelese. El m-a făcut să devin cea mai bună versiune a mea, fără ca măcar să îmi propun asta. Fiindu-i mamă nu am putut concepe că aș putea fi mai puțin decât un om bun, sincer și generos. Pentru că știam că mă privește cu doi ochi mari, căprui, mă ține strâns de mână și învață și el să fie om. Sper că un om de care să nu-i fie rușine și poate, cândva, de care să fie chiar mândru. Iar eu, indiferent ce-ar fi, îl voi iubi și ocroti întotdeauna. Până la infinit plus unu.
Urmareste-ne pe Google News
