Automutilarea sau mai precis scarificarea nu constituie o uzanță nouă, ci există din urmă cu câteva milenii în cultura tribală, membrii tribului practicând-o ca un ritual de trecere în rândul reprezentanților de seamă sau de supunere față de zei. Scarificarea reprezintă practic incizia sau crestarea superficială a pielii care lasă în urmă cicatrice. Deși această problemă este întâlnită în rândul adolescenților cu probleme de multă vreme, în prezent prezintă îngrijorare deoarece s-a transformat într-o modă, apărând adepți ai acesteia de la cele mai fragede vârste.
Astfel, în urma unui concert al cunoscutei artiste Beyonce, când aceasta și-a rupt în mod accidental lobul urechii din cauza unui cercel, au apărut pe rețelele de socializare îndemnuri pentru tăierea intenționată a pielii, cu hashtag-urile #CutForBeyonce și #BleedForBeyonce, conducând la numeroase cazuri de automutilare drept dovadă a loialității și respectului față de vedetă.
În Canada a fost observată recent o creștere în ceea ce privește numărul de tatuaje prin scarificare. Purtătorul de cuvânt pentru Ministerul Sănătății, David Jensen, subliniază faptul că practica ce constă în modificări ale corpului (ce presupun lezarea membranelor intacte ale pielii și mucoaselor prin tăiere, ardere sau găurire) conduce la un risc crescut de cicatrice, hemoragii și traume psihologice, precum și la expunerea la infecții cu patogenii transmiși pe cale sanguină, precum hepatită B, hepatită C și HIV.
De asemenea, în social media există o tendință cunoscută sub denumirea de Provocarea Tăierii care îngrijorează părinții. În mod normal automutilarea este o modalitate de a face față unor probleme emoționale, conform experților, însă în cazul acesta nu mai este ascunsă, ci afișată ostentativ și promovată pe rețelele sociale. Mulți adolescenți sunt obligați să se taie și în acest mod simt că aparțin unei comunități sau devin populari. Părinții sunt încurajați să verifice în permanență copilul și să fie alături de el, înțelegându-i sentimentele și încurajându-l, dar mai ales apelând la sprijin din partea unui profesionist. Este indicată o abordare calmă și constantă în asemenea situații. Dacă un cadru didactic cunoaște o asemenea practică, trebuie să înștiințeze familia de urgență.
Iată și afirmațiile unei adolsecente de 17 ani cu privire la acest subiect. "Atunci când mă tai mă doare foarte rău, mai ales că am folosit pentru asta foarfeca." Jessika Phillips susține că a fost forțată să facă acest lucru de colegii de clasă când era în școală deoarece și ei se tăiau, făceau poze și le arătau prietenilor, postând aceste lucruri pe Facebook. Această practică este deja cunoscută în rândul copiilor, iar de multe ori trece neobservată de părinți. În ultimii 5 ani scarificarea a crescut îngrijorător și nu are legătură cu încercarea de a face față la emoții, stres sau anxietate, ci este un simbol de apartenență. Un copil care se automutilează cunoaște de obicei alți copii care fac acest lucru și aparțin unui grup, așadar este vorba despre un simț al identității.
Sfatul specialistului
Doamna Simona Cernea, Psiholog clinician, Psihoterapeut de orientare cognitiv comportamentală, Psihoterapeut în formare în Terapie sistemică - Cuplu, Copil Familie, telefon: 0723509082, www.simonacernea.wordpress.com, Facebook: Pentru suflet- Psihoterapeut Simona Cernea ne-a oferit următoarele informații:
Pornită din simplă curiozitate, ca o modă sau ca o provocare, automutilarea capătă proporții în rândul adolescenților și chiar și al preadolescenților, coborând până în jurul vârstei de 10-11 ani. Ce îi împinge pe acești copii de multe ori la aceste gesturi care împietresc părinții de frică, de unde învață, care este scopul, cum pot fi ajutați sunt întrebări la care orice părinte care a văzut urme de tăieturi sau zgârieturi pe corpul copilului săi caută răspunsuri.
Ce înseamnă însă automutilarea? Automutilarea este alterarea sau distrugerea propriului corp în mod direct și deliberat. Cele mai uzuale metode sunt tăieturile, arsurile (de exemplu cu o țigară), înțepăturile și zgârieturile severe. Până în urmă cu câțiva ani, cel puțin în România nu se vorbea despre automutilare decât în puține cazuri, de obicei cu diagnostic psihiatric: tulburare de personalitate borderline, depresie majoră, schizofrenie. Acum însă comportamentul a luat amploare în rândul tinerilor. Contrar a ceea ce părinții tind să creadă la prima vedere, automutilarea nu indică neapărat o tentativă de suicid, deși în cabinet un psihoterapeut va sonda și această opțiune. Preluat oarecum din cazul tulburării de personalitate borderline în care principalul motiv pentru automutilarea prin tăieturi sau zgârieturi era sentimentul de gol interior, incapacitatea individului de a simți emoțiile, de a simți că trăiește și la adolescenți motivul este asemănător. Și anume, incapacitatea tânărului de a ști cum să gestioneze avalanșa de emoții specifice vârstei, de a ști cum să facă față stresului și anxietății apărute, de a-și domoli și ține în frâu sentimentele. De multe ori o tăietură sau o zgârietură este folosită pentru a pune capăt unei dureri emoționale, adolescentul sau copilul neavând alte instrumente la îndemână pentru a putea face față acelei suferințe.
Cum află copiii despre această metodă? Pot afla fie în mod direct de la alți tineri că în acest mod pot scădea tensiunea emoțională acumulată, pot afla foarte ușor de pe internet, uneori pot testa ca pe un experiment, alteori poate fi răspuns la o provocare sau o pot adopta pentru că este un lucru "cool" în gașcă, dar după cum spuneam și înainte rar este o tentativă eșuată de suicid.
Semnalele de alarmă pe care părinții ar trebui să le urmărească sunt: răniri frecvente și fără explicații, stimă de sine scăzută, dificultate în a-și gestiona sentimentele și trăirile emoționale, probleme de relaționare sau evitarea relaționării, dereglări de la funcționarea normală acasă sau la școală, purtarea de haine nepotrivite cu anotimpul, mai ales vara (tricouri cu mâneci lungi, pantaloni lungi etc.), oferirea de scuze multiple în cazul în care părinți observă vânătăi, tăieturi, zgârieturi/am căzut, m-am lovit de un colț, m-am zgâriat în trandafiri, m-a zgâriat pisica). Dacă automutilarea este folosită în scopul eliberării de o durere emoțională imediat după ce scopul a fost atins tânărul devine rușinat de faptă și este motivul pentru ca va ascunde urmele sub haine lungi, nu este un motiv de fală și mândrie, pentru că intrinsec gestul nu este făcut pentru a atrage atenția, pentru a fi văzut, ci doar pentru a pune capăt unei situații pentru a cărei rezolvare este singurul mod cunoscut. Chiar și dacă semnele automutilării sunt "portița de acces" într-o gașcă, membrii își vor arăta unii altora semnele apartenenței și nu le vor etala public, alegând așadar aceleași haine lungi, care să le acopere cicatricile.
Ce ar trebui să facă și să spună părinții? În primul rând ar trebui să afle dacă propriii copii au astfel de comportamente de automutilare, apoi să încerce să înțeleagă de ce o fac, care este motivul și nu să le țină direct o prelegere. Copiii trebuie învățați de mici că toate emoțiile sunt ok, chiar și cele pe care el numim emoții negative și că este în regulă să le simțim pe fiecare în parte, chiar dacă unele sunt mai plăcute, iar altele mai neplăcute. Pentru acest lucru este nevoie însă ca liniile de comunicare părinte-copil să fie deschise, să se petreacă mult timp împreună și să existe o relație bazată pe încredere și respect. Partea bună este că niciodată nu este prea târziu să începem, iar ceea ce părinții au de făcut este să îi asculte, să se documenteze cu privire la subiect, să le vorbească pe limba lor, să nu uite că nu judecăm oameni ci comportamente și să nu dea ultimatumuri. Bineînțeles că dacă și adolescentul dorește, se poate apela la un psihoterapeut și chiar aș recomanda acest lucru.
În lumina ultimelor știri legate de jocul "balena albastră", aș vrea să precizez din nou că în cazul scarificării și automutilării cu scopul eliberării unei tensiuni emoționale nu este neapărat vorba de tendințe suicidale, dar datorită amplorii pe care acest joc o ia aș recomanda totuși părinților care observă comportamente diferite sau anormale la copii și adolescenți să discute despre subiect și dacă este cazul să caute ajutor de specialitate. Mai ales depresia în cazul copiilor și al adolescenților poate fi de multe ori mascată sub o formă de oboseală, lipsa apetitului, lipsa plăcerii și a "chefului" de viață!
Mulțumim doamnei Simona Cernea pentru ajutorul acordat în realizarea articolului.
Surse:
http://q13fox.com; http://beingamom.life; www.mirror.co.uk