Conversaţiile copiilor pot fi de mai multe feluri. Există cazuri în care copilul vorbeşte cu el însuşi, adresându-se la persoana a 3 a sau cazuri în care copilul are dialoguri sau monologuri imaginate cu alte persoane. În primă fază, copilul poate să vorbească singur ca şi răspuns la ceva ce are loc deja, iar ulterior să creeze diverse situaţii, să aibă discuţii ipotetice şi să plănuiască dialogurile.
Ca şi adult, ţi s-a întâmplat probabil destul de des să ai discuţii „tu cu tine", foarte mulţi psihologi chiar recomandând asta. Diferenţa este că, la adulţi, această practică se numeşte introspecţie şi nu are loc public, nu este exteriorizată, pe când copiii verbalizează aceste gânduri. De asemenea, în anumite situaţii stresante, de conflict, probabil că ai avut dialoguri imaginate, în care fie plănuiai ce urma să-i spui cuiva, fie aveai o conversaţie după ce ai interacţionat în realitate cu persoana respectivă, din dorinţa de a scăpa de anumite frustrări, de a spune lucruri pe care nu ai avut ocazia să i le spui faţă în faţă.
De ce vorbesc copiii singuri?
Psihologii sunt de părere că a vorbi singur reprezintă pentru copii o modalitate de a-şi exprima sentimentele, de a înţelege mai bine mediul înconjurător, de a-şi dezvolta limbajul şi capacitatea de adaptare şi autocontrol. Copiii găsesc foarte uşor variante prin care să reacţioneze la diverse lucruri. Dacă sunt energici, vor avea nevoie de multă activitate fizică, pentru a funcţiona normal, dacă sunt vizuali îşi vor decora camera, caietele, iar dacă au nevoie să audă lucruri, atunci vor avea discuţii chiar şi cu ei înşişi. Pentru că cei mai mulţi copii sunt energici şi vizuali, atunci când un copil are nevoi de tip auditiv, poate fi considerat un copil cu probleme.
În ciuda acestor preconcepţii, se pare că acei copii care vorbesc singuri se dovedesc a fi mai creativi, cu o capacitate mai mare de a asimila informaţii, chiar dacă în colectiv acest obicei nu este încurajat. Copiii, în special atunci când este vorba despre şcoală, au tendinţa de a vorbi singuri, tocmai pentru a înlocui lipsa prezenţei unui adult care obişnuieşte să-l îndrume.
Vârsta la care această activitate devine foarte evidentă este cea de 4 ani, iar până la vârsta de 8 ani, cei mai mulţi copii renunţă la a mai vorbi singuri. În cazul copiilor care au o problemă cu disciplina, mulţi terapeuţi chiar asta îi sfătuiesc să facă, să aibă un dialog interior prin care să înveţe autocontrolul, gestionarea emoţiilor, de orice natură ar fi ele.
A vorbi singur şi joaca
De cele mai multe ori, această practică este strâns legată de joaca de zi cu zi a copilului, în care acesta are prieteni imaginari, jucării şi animale de companie cu care relaţionează. Există copii pe care dacă îi laşi singuri într-o încapere cu jucării şi îi asculţi, ţi se va părea că mai sunt cel puţin 2 copii acolo, pentru că totul este foarte interactiv. Nu este nimic în neregulă cu asta, atât timp cât copilul nu respinge interacţiunea cu ceilalţi. Dacă refuză să se joace cu orice copil şi preferă să stea să vorbească singur în camera lui, atunci trebuie să-l analizezi cu atenţie. Nu uita că nu trebuie să-l faci să se simtă rău, chiar dacă este ceva diferit la el faţă de ceilalţi copii. Nu este o problemă să fii diferit, atât timp cât eşti echilibrat. Aşa cum adulţii merg uneori la psiholog pentru a-şi rezolva problemele şi pentru a scăpa de stres, copiii vorbesc singuri, cu păpuşile sau cu prietenii imaginari pentru a asimila mai uşor ce se întâmplă cu ei, în dezvoltarea de zi cu zi.
Legătura dintre copiii care vorbesc singuri şi cei care suferă de ADHD
Multor copii cu ADHD le place să vorbească, mai ales despre lucruri care îi pasionează, iar asta nu este ceva rău. Devine o problemă atunci când vorbesc fără oprire, spunând lucruri nepotrivite în momente nepotrivite. Pot începe să vorbească din senin, pot întrerupe conversaţiile celorlalţi sau pot spune primul lucru care le trece prin cap. Lipsa autocontrolului îi face să le fie greu să se gândească înainte să spună ceva. De asemenea, dacă sunt foarte entuziasmaţi de ceva, chiar nu se pot abţine sau pot avea sentimentul că dacă nu spun imediat ceea ce gândesc, îşi vor pierde ideea. A vorbi este un mod de a-şi pune în ordine gândurile, de a nu le lăsa să-i copleşească.
Un alt aspect important de care trebuie să ţină cont părinţii este cum vorbeşte copilul singur, nu doar dacă vorbeşte singur. În cazul în care îl surprinzi având dialoguri cu sine, în care se pedepseşte pentru ceva, în care reiese că ar avea o stimă de sine scăzută sau pur şi simplu pare ceva distructiv, atunci este cazul să discuţi cu el. În cazul în care copilul este senin şi se simte bine atunci când vorbeşte singur, de cele mai multe ori nu este un motiv de îngrijorare.
Este dificil ca şi părinte să trăieşti relaxat, să nu dai atenţie detaliilor care ţin de felul în care se dezvoltă copilul tău, mai ales că auzi atât de multe cazuri în care copiii suferă de diverse afecţiuni. Dacă acum 20-30 de ani, părinţii îşi făceau griji mult mai puţine, pentru că nu exista informaţie şi cultură în acest sens, acum părinţii sunt mult mai conştienţi de riscurile care există, atât din punct de vedere fizic, cât şi psihic.
Ca în orice aspect, cheia este echilibrul şi evitarea exceselor, pentru că nici indiferenţa, dar nici grija exagerată nu ajută.
Articolul urmator
Poți să-ți înveți copilul multe în viață. Dar un singur lucru este esențial: Bunătatea!
Urmareste-ne pe Google News
