Sunt o persoană puternică. Poate cea mai puternică pe care o cunosc. Se spune că Dumnezeu îți dă atât cât poți duce, dar viața mi-a oferit niște încercări la care poate majoritatea persoanelor nu ar fi supraviețuit. Și nu o spun cu lipsă de modestie și, din păcate, nu are legătură exclusivă cu subiectul acestui articol. Ci o spun cu convingerea că există în lume, poate mai aproape de noi decât ne-am putea imagina, copii, adolescenți, care nu au tăria de caracter necesară de a se împotrivi. De a lupta împotriva semenilor când aceștia nu au dreptate, de a se menține pe linia de plutire. Și la un moment dat...renunță.
Povestea mea începe din clasa întâi când am pășit pentru prima dată în școală. Pe care am iubit-o. Am iubit și iubesc să învăț, să știu cât mai multe lucruri din domenii cât mai variate, să fiu cea mai bună în ceea ce fac. Nu am înțeles niciodată conceptul de mediocritate. Iar în școală să fii cel mai bun în ceea ce faci înseamnă, desigur, să obții notele maxime, să iei premiul întâi. Nu m-am mulțumit cu acestea, am ajuns șefă de promoție atât în școala generală, cât și în liceu. De asemenea, am fost desemnată mulți ani de-a rândul, în ambele cicluri de învățământ, și șefa clasei. Însă rezultatele mele deosebite ascund în spate mulți ani de suferință, suferință necunoscută nici măcar de propriii părinți.
Deși în prezent sunt o persoană vorbăreață, optimistă, sociabilă, am fost aproape 13 ani din viață o fire introvertită, timidă, lipsită realmente de prieteni. Am purtat și port în continuare ochelari, deși din când în când mai apelez acum și la lentile de contact. Nu aș putea cuantifica de câte ori am fost împroșcată cu apelative precum aragaz cu patru ochi sau tocilară. Iar eu nu am răspuns în niciun fel. De câte ori am fost amenințată că trebuie să fac anumite lucruri care erau împotriva convingerilor mele (cum ar fi să chiulesc de la ore), să fiu îmbrâncită, să fiu scuipată, să fiu ridiculizată. Și nu de o persoană, ci de cel puțin zece. Îmi amintesc că mi-a fost lipită și gumă de mestecat pe haine. Iar eu nu am ripostat. Nici măcar o dată. Nici verbal și nici fizic. Deși de multe ori tare mi-aș fi dorit...Am plâns de multe ori acasă, unde nu mă putea vedea nimeni, pentru ca a doua zi să revin la școală fără a se citi absolut nimic pe chipul meu. Slăbiciunea era un lux pe care nu mi-l puteam permite.
Profesorii mă simpatizau pentru că eram o elevă silitoare. Dar nu puteau înțelege că admirația lor se transforma într-o invidie și mai cruntă a colegilor față de mine. Totul însă s-a schimbat în acea zi, minunată, de altfel, în care am reușit să mă salvez. Pe mine....de propria-mi persoană. În acea zi am descoperit sportul. Care mi-a oferit o lume la care nu avusesem acces și ale cărei porți îmi erau acum larg deschise. Mi-am făcut prieteni, am învățat ce înseamnă să râzi, să glumești, să te bucuri de viață prin lucruri mărunte. Și toate mi-au fost predate de niște băieți. Care nu aveau niciun fel de legătură cu învățătura și putea fi încadrați cu ușurință drept golani de cartier. Din acea zi m-am reinventat: am început și să învăț altfel, să nu mai tocesc cum s-ar spune. Am reușit să descopăr singură o nouă metodă de a privi și a sorbi informațiile, fără a le uita și fără a le cunoaște...pe dinafară. Iar viața mi s-a schimbat complet. Practic am devenit o versiune mai bună a mea, o versiune mai înțeleaptă, căreia nu-i mai păsa.
Am știut tot timpul că toți acei colegi care mă urau au făcut toate răutățile despre care v-am spus pentru că nu puteau fi ca mine. Dintr-un sentiment stupid de inferioritate pe care ai lor părinți nu au fost capabili să-l direcționeze. Căci, până la urmă, fiecare ființă umană este unică și are frumusețea sa. Invidia, răutatea nu și-ar mai avea rostul dacă mai multă lume ar înțelege acest lucru. Cunosc în prezent câteva persoane care au trecut prin aceleași lucruri ca și mine, poate și mai dureroase. Și-au păstrat, la fel ca și mine, moralitatea și integritatea și au întors și celălalt obraz, chiar dacă primul fusese deja batjocorit de sute de ori. Însă nu au ieșit din carapacea lor nici până în ziua de astăzi. Sunt oameni buni, inimoși, dar cumva sufletul lor a rămas undeva blocat în suferință.
Am găsit cumva puterea de a trece peste toate pentru că știam, simțeam și încă simt în străfundul sufletului, că binele învinge întotdeauna răul. Că adevărul și frumosul triumfă. Și, în final, după faptă și răsplată...Reîntâlnindu-mă de curând cu o fostă colegă, participantă de altfel la umilințele prin care am trecut, am înțeles că era pe deplin conștientă de ceea ce făcea, a povestit practic o întâmplare, din fericire ștearsă de mine din memorie, care nu o onora absolut deloc. Nu a schițat însă nicio umbră de regret. Sincer, nici nu m-ar fi consolat și nici nu simțeam nevoia vreunei remușcări. Pentru că am înțeles de mult că acei copii care manifestă de la vârsta de 10-12-14 ani comportamente de bullying o fac pentru că așa le este natura. Atâta pot. Iar tu, tu biet copil care poate plângi undeva acum fără să fii mângâiat de nimeni, nu ai nicio vină!
M-am decis să scriu acest articol pentru că sper ca un părinte sau un copil care trece sau a trecut prin aceleași lucruri ca și mine să înțeleagă că nu este singur, că trebuie să găsești în propria-ți persoană puterea de a lupta. Că poți ieși învingător, că viața este cel mai frumos și mai important cadou pe care l-am primit ca oameni și că, atâta timp cât îți vezi de drumul tău, corect și moral, nu trebuie să îți pese de cei din jur. Nu uita: ești mai presus de toți, ei nu au nicio putere asupra ta decât dacă le vei permite asta. Iar sportul, orice sport, dacă îl practici cu plăcere, îți poate deschide drumuri nebănuite. Nu îți fie teamă să trăiești!
Citește și:Copiii agresivi si rautaciosi. Vina este a parintilor!
Urmareste-ne pe Google News
