Din ce în ce mai mulți părinți se plâng că tehnologia a schimbat comportamentul copiilor, făcându-i neatenți, neascultători și agresivi. Dar să luăm următoarea situație, destul de des întâlnită, în care copilul încearcă să-i arate mamei (sau tatălui) un desen sau un joc și repetă de nenumărate ori: ”Uite, mami, uite!”, în vreme ce părintele continuă să privească în telefon și nu aude rugămințile celui mic. Este de mirare atunci că mulți copii încearcă să-și asigure dreptul la atenție făcând tot felul de năzbâtii? Atenția părinților este cel mai important lucru pentru un copil, în primii ani de viață. De aceea, cu cât părinții sunt mai ocupați, mai distrați și mai puțin prezenți, cu atât copiii vor recurge la acțiuni din ce în ce mai provocative, pentru a-și obține atenția. Tehnologia nu a schimbat doar comportamentul copiilor, ci și pe al părinților. Ei sunt primii care pun în mâna copilului tot felul de dispozitive, la început ca să-l distreze, mai târziu ca să-l țină liniștit. Și tot ei sunt cei care se lasă absorbiți de o realitate virtuală, deși copilul le dă semnale explicite că are nevoie să fie băgat în seamă, să i se dea mai multă importanță. Dintre toate darurile pe care le putem face copilului nostru, timpul petrecut cu el este inestimabil. Iată de ce lipsa de ascultare, indisciplina și comportamentele provocative pot fi strigăte de ajutor ale copilului, care nu știe cum să ne trezească interesul și preferă chiar și o atenție negativă, decât să fie ignorat complet.
Respectul față de ceilalți și față de reguli se deprinde încă din primii ani de viață, chiar dacă se consolidează abia la vârsta școlară. Atunci când stilul parental este mult prea permisiv, copilul dobândește convingerea că adultul este la cheremul său și nu deprinde reguli sociale elementare, acele bune maniere despre care vorbim când ne referim la cei șapte ani de acasă. Astfel de copii răspund frecvent obraznic persoanelor mai în vârstă, sunt indisciplinați și îi tratează pe cei din jur ca pe simple instrumente ale dorințelor și nevoilor lor. Pe de altă parte, un stil parental mult prea autoritar sau tendința părintelui de a controla prea mult viața copilului ( cum este cazul în ”helicopter parenting) pot face ca un copil să devină opoziționist și provocativ, răspunzând obraznic și fiind indisciplinat din dorința de a se elibera de controlul exagerat al părintelui.
Pentru a corecta astfel de comportamente, părintele trebuie să găsească dreapta măsură între libertățile pe care le acordă copilului și regulile pe care le impune, să asigure un echilibru între controlul și autonomia celui mic. Un stil parental bazat pe ascultare și negociere, pe dezvoltarea unor abilități precum responsabilitatea copilului, asumarea consecințelor și capacitatea de a găsi soluții este cel mai potrivit, pentru o educație corectă și eficientă.
Mulți părinți se plâng de faptul că adolescenții lor îi ignoră sau au comportamente sfidătoare, considerând că au deprins aceste purtări în mediul școlar, în anturaje nepotrivite sau sub influența negativă a mass-mediei. Toate acestea au contribuția lor, dar să nu uităm că o parte din responsabilitatea unor astfel de comportamente revine și părinților. Începuturile acestei purtări sfidătoare sunt legate de comunicarea ineficientă dintre părinte și copil din primii ani de viață. Cumva, adolescenții sunt oglinda propriilor noastre comportamente, iar dacă ne ignoră și ne sfidează este pentru că la rândul lor s-au simțit ignorați sau umiliți atunci când erau mai mici și nu aveau suficientă putere ca să se protejeze. Dacă nu știm cum să ne ascultăm copiii și nu dăm suficientă atenție emoțiilor lor la vârste fragede, este normal ca ei să se îndepărteze și să creeze în jurul lor un zid, pentru că au senzația că nu i-am înțeles niciodată. Dacă încercăm mereu să ne impunem autoritatea, folosind comenzi și amenințări, dacă încălcăm spațiul personal al copilului și impunem limite mult prea severe și iraționale, ne putem aștepta ca, într-o bună zi, adolescentul nostru să se revolte și să ajungă să ne sfideze. Pentru a câștiga atenția și respectul copilului este normal ca, la rândul nostru, să-i oferim întreaga noastră atenție și respectul cuvenit.
Orice copil mic are crize de protest, atunci când își dorește ceva și încearcă să-i constrângă pe adulți să-i îndeplinească voile. Pînă la 2-3 ani, tantrumurile fac parte din dezvoltarea normală a copilului, care nu-și înțelege încă emoțiile și încearcă să controleze lumea din jur. Dar, atunci când părintele răspunde nepotrivit în multiple rânduri, îndeplinind imediat cererile copilului, pentru a preveni sau a calma criza, tantrumurile spontane sunt înlocuite de comportamente învățate, prin care copilul încearcă să manipuleze deciziile părintești. În astfel de cazuri, un copil va amenința cu crize de protest în public, doar pentru a forța mâna părintelui, pentru că a învățat că, de câte ori face o criză, obține ce își dorește. Cu alte cuvinte, copilul va avea o înțelegere eronată asupra lumii, primind o recompensă, de câte ori face o criză.Pentru a remedia astfel de comportamente, părintele este primul care trebuie să-și schimbe atitudinea. În primul rând, nu trebuie să recompenseze niciodată copilul atunci când face o criză, cumpărându-i sau dându-i ceea ce vrea sau îndeplinindu-i imediat dorințele. În al doilea rând, ignorarea crizelor duce în timp la stingerea acestor comportamente, pe câtă vreme prea multă atenție acordată unei astfel de purtări (chiar dacă este atenție negativă, sub formă de ceartă, mustrare, sancțiuni) întărește comportamentul. Copiii vânează atenția părinților, iar, dacă nu o primesc atunci când se poartă bine, o vor obține prin comportamente negative (crize de furie, agresivitate, țipete, obrăznicie). În al treilea rând, copilul trebuie învățat care sunt consecințele faptelor sale. Atunci când face o criză, părintele trebuie să-i spună cu fermitate care sunt urmările actelor lui (”Pentru că ai făcut o criză ca asta în magazin, nu te voi mai lua cu mine și nici nu vei mai primi jucăria pe care aveam de gând să ți-o cumpăr”) și să se asigure că respectă cu strictețe aceste consecințe. Consecvența este foarte importantă, dacă vrem să modelăm într-un anumit fel comportamentul copiilor.
De cele mai multe ori, comportamentele agresive ale copilului mic sunt rezultatul unor probleme care există la nivelul familiei. Deși părinții au tendința de a blama grădinița, școala sau mass media pentru manifestările violente ale copiilor, realitatea este că, în primii ani de viață, agresivitatea copilului traduce anumite disfuncții familiale. Până la 6-7 ani, copilul nu știe încă să-și recunoască și să-și gestioneze eficient emoțiile, învățând mai ales prin imitarea celor din jur. Dacă părinții au dificultăți legate de controlul furiei, copilul va fi, la rândul său, greu de stăpânit, agresiv cu ceilalți, având dificultăți în relațiile interpersonale. Desigur, școala și media au rolul lor, dar primele semințe ale controlului emoțional sunt sădite în familie. Copiii deprind inteligența emoțională în primul rând prin modelul adulților și prin discuțiile avute cu părinții. Se cunoaște faptul că acei copii care provin din medii cu violență domestică pot perpetua ciclul agresivității, devenind la rândul lor abuzatori și având tendița să răspundă cu violență când sunt provocați