Mărturisește că își iubește meseria, descoperind prima dată mașina de cusut în clasa a VII-a, cu ajutor profesoarei. În clasa a X-a, în loc să dea banii primiți de la părinți pe blugi, a preferat să își cumpere o mașină de cusut “Știi cum m-am simțit atunci, în clasa a X-a? Cum te simți când îți iei o casă.” Despre părinții săi nu are amintiri plăcute, deoarece a rămas cu tatăl său, sora plecând cu mama, la sfatul mamei. Însă tatăl său era un alcoolic și a trăit cu el până s-a măritat “Era un calvar. Tata venea băut, nu ținea cont de nimic, târa toate covoarele în picioare, chiar dacă eu făcusem curat.”
Și-a dorit să moară la vârsta de 13-14 ani, de rușinea pe care a simțit-o când o colegă i-a văzut tatăl beat. Spune despre el că era harnic și senzațional treaz, însă nu se întâmpla prea des. O altă decepție în viața sa a fost reprezentată de divorțul de soțul său. Acesta i-a spus că nu este decât o croitoreasă, însă a reușit să ajungă director de producție în Râmnicu-Sărat. A fost ambițioasă și și-a dorit să învețe meserie, ajungând la 16 ani să facă haine pentru cele mai importante doamne din oraș: notari, doctori, asistente, profesoare.
S-a mutat în Buzău după divorț, considerând că este mai bine pentru copii. Ambii copii sunt mândri de ea, dar și ea este mândră de ei. Spune despre relația cu ei “Oh, sunt cea mai aspră mamă. Simplu și tranșant. Fără giugiuleli”. Crede că s-a purtat astfel din cauza faptului că nici pe ea nu a simțit vreodată să o iubească cineva.
A decis să plece în Africa după ce a văzut un filmuleț pe Facebook în care prezenta copiii din Africa cu românii care le dădeau de mâncare. A făcut un efort să strângă banii pentru deplasare într-o lună și s-a simțit rău după ce a făcut vaccinul pentru febra galbenă, dar știa că trebuie să facă acest lucru “Am văzut niște copii de undeva din Africa, Uganda, care aveau nevoie de ceva, de mâncare, de iubire, de ceva ce eu aveam și nu aveam unde să dau. Eu aveam prea mult și nu aveam cui să dăruiesc. Divorțasem, copilul mic era la bunica, cei mari erau foarte mari. Eu pe cine să mai bibilesc?”
A ajuns în Africa cu puține 2 kg de haine și 38 de kg de medicamente. Acolo a văzut ce înseamnă sărăcia, spitalul fiind un grajd unde vin bolnavii care se așază pe saltele rupte și mănâncă frunze de fasole fierte într-un ceaun. Spală hainele de pe ei și le usucă pe iarbă. Educația se face în Africa doar contra cost, iar în familiile mari ajunge să meargă un singur copil, care revine acasă și îi învață și pe restul.
A avut grijă în Africa de peste 800 de copii, în prezent depășind 1000. Aceștia nu au case, sunt plini de păduchi și râie. Îi tund pe toți, iar unii au și SIDA. Adriana nu s-a temut însă de nimic de când a ajuns acolo, poate doar de șerpi, însă de boli nici nu și-a pus problema. A încercat să înțeleagă cu ce anume i-ar putea ajuta și a înțeles că îi poate învăța chiar propria meserie. A aflat că au o mașină de cusut și o ucenică “Când am auzit așa, am mutat mașina și ucenica, iar în câteva zile aveam 26 de uniforme pentru copiii de la cor. M-am dus la oraș și am cumpărat niște baloți de materiale, albastru și ceva cu dungi și am mai făcut 12 rochii pentru fetele de la biserică. Am cusut o săptămână, zi și noapte.”
Cel mai mult le lipsește apa în Africa. Acolo lipsește aproape cu desâvârșire, existând doar în sezonul ploios. Copiii de la 3 ani cară bidoane chiar și două ore. Dorm pe jos, pe pământ, având ca suport doar frunze, în cel mai bun caz carton. Nu au cu ce să se spele, în ce să depoziteze apă, nici vase și nici animale. Sâmbăta copiii mănâncă carne de capră, iar în rest frunze dinc opaci.
Când s-a întors în România a realizat cât de mult a schimbat-o experiența. A donat tot ce avea și a plâns că nu mai este în satul african, unde și-a lăsat sufletul “Acolo nimeni nu te ceartă, nimeni nu te judecă.Aici, în România, noi nu suntem săraci, suntem doar puturoși. Țara noastră e bogată, are pământ roditor, cultivabil de pe care nu s-au cules roadele. Sunt oameni care au vii, legume și nu găsesc forță de muncă să le culeagă.În Africa copiii nu au, dar sunt fericiți și deloc invidioși. Dacă unul primește un pachet de biscuiți nu fuge pe deal să-l mănânce singur. Împarte cu toți. Le dai un pumn de bomboane, se așază în pământ și iau toți, mai mici sau mai mari. Iar cei mai mari dau celor mici. Știi cum sunt oamenii de acolo? Ei zic „Mulțumesc, Doamne, că ne-am sculat vii și azi! Că avem soare, că avem cer, că avem pământ pe care să călcăm!” Nu se uită în oală să-l certe pe Dumnezeu că nu le-a dat nimic acolo.Ei cântă de sărăcie, cântă de bucurie, cântă de moarte. Ei nu plâng la înmormântare. Cântă! Cântă când muncesc, când se joacă, ei cântă!” La al doilea drum în Africa a reușit să cumpere 5 mașini industriale și să își vadă visul cu ochii, mândrindu-se acum că cineva mănâncă o pâine de pe urma sa.