Domnisoara Poimaine si joaca de-a Timpul

Trebuie sa marturisesc de la bun inceput ca niciodata nu am fost prea incantata de a frunzari diverse carti care beneficiaza de nu-stiu-cate premii si titulaturi. Prin urmare, chiar de la inceput, observand inca de pe coperta eticheta extrem de greu de ratat (datorita culorii stridente) ce mentiona premiul pentru cea mai frumoasa carte destinata copiilor, am ridicat o spranceana. Nu ma conving asemenea onoruri pentru ca: nu stiu cine si in ce conditii le-a acordat si, mai ales, care au fost contracandidatii.

Iar cartile scrise de adulti pentru copii ale caror titluri te duc cu gandul la inegalabilul Dr Seuss (cu Oua verzi si sunca), nu ma dau nici ele pe spate. Vorbesc atat din ipostaza de adult, fost cititor in copilarie al diverselor basme si povesti zic eu serioase, dar si din cea de parinte care isi cunoaste prea bine copilul deloc dornic de diminutive, jocuri de cuvinte si personaje fantasmagorice destinate mai degraba amuzamentului bebelusilor.

Acestea fiind spuse si cu doza de scepticism la loc de cinste, m-am apucat de citit Domnisioara Poimaine si joaca de-a Timpul de la Editura Curtea Veche. M-am apucat, adica eu, caci cel mic, desi bun cunoscator al slovelor, incearca un soi de lene teribil de enervanta in ale cititului. Si am citit cu mare uimire, recunosc, o carte extrem de placuta. Si zic asta sperand ca v-ati obisnuit pana acum cu sinceritatea mea debordanta, adica convinsa de calitatea acestui volum. Mi-a placut modul in care ilustratiile sunt intercalate cu textul in mod armonios, pentru a nu obosi si mai ales plictisi micii citiori, cum frazele nu isi pastreaza cursivitatea traditionala (uneori sunt amplasate transversal sau urmaresc niste curbe imaginare), faptul ca nu exista nicio greseala de typing (da, urmaresc asta de fiecare data si de cele mai multe ori tot gasesc cate un typing error), ca limbajul este unul accesibil, fara a cadea in extrema dulcegariilor specifice produselor destinate copiilor (pe care de altfel o detest) si, mai ales, ca se regasesc din abundenta metafore frumos prezentate cu si despre viata. Din viata noastra, a tuturor, dar si din cea a autoarei, Adina Rosetti, care, mama fiind, nu a putut omite includerea in cursul intamplarilor a unuia dintre copiii sai. Un aspect interesant de subliniat si inedit pe care, de altfel, l-am observat din primele pagini (vigilenta nu-mi da pace niciodata), consta in faptul ca paginile cartii nu sunt numerotate, dar nici nu m-a interesat in mod deosebit sa tin vreo evidenta.

Cum i s-a parut baietelului meu? Consumator final al produsului, evident. A observat ca in desenul casei mentionate spre final s-a omis inscriptionarea numarului (cred ca ati inteles ca spiritul de observatie e tara ereditara), dintre personajele principale (Doamna Ieri, Domnul Azi si Domnisoara Poimaine) i-a placut cel mai mult de Domnul Azi (nici nu aveam vreun dubiu, si el la randul sau fire ghidusa) si, cel mai important, a luat cartea cu el la scoala. Lunea fiind destinata orei de lectura la clasa si de prezentare a ultimelor noutati in materie literara, fiecare elev isi poate expune diverse pareri desprea ceva citit in maxim 1 minut. Cel mic a reusit performanta de a finaliza prezentarea in timp record (comparativ cu alte dati) si a fost si aplaudat, ceea ce ma conduce la concluzia ca nu doar i-a placut, dar l-a si impresionat intr-un mod in care a putut explica altora.

Asadar, noua ne-a placut Domnisoara Poimaine si joaca de-a Timpul si consider ca e o carte prin care cei mici pot afla intr-un mod placut si ingenios notiuni legate de timp, iar cei mari se pot relaxa cu ajutorul unei povesti plina de o simbolistica cu adevarat sensibila.