Cum a fost la atelierul de povestit si desenat organizat de Libraria Humanitas Cismigiu

Sambata, 30 mai, cu ocazia apropierii binecunoscutei sarbatori mondiale a copiilor, ne-am (adica m-am) gandit sa ne culturalizam un pic. Eu mai putin, baietelul meu (sper) mai mult. Asa ca am dat curs invitatiei celor de la Libraria Humanitas Cismigiu si am plecat catre un atelier de povestit si desenat, parte dintr-o serie (au existat inca 2 ateliere, pe care din pacate le-am ratat) denumita ilustrativ Campionatul povestilor.

Campionatul povestilor este un proiect care a inceput sa existe inca de la aparitia Librariei Humanitas de la Cismigiu. Conceptul e al unui concurs in care doua sau mai multe echipe se lupta, plecand de la eroii unei carti, sa castige premiile puse in joc. Cele doua sau trei probe pe care trebuie sa le treaca sunt de imaginatie, creativitate, expresivitate corporala, gestica, dar si de desen. Cum fiecare copil e un mare artist, doar sa fie ajutat sa se exprime, se pot obtine deseori lucruri uimitoare. 

Cu o sinuzita la bord (eu, nu copilul, veti intelege ulterior semnificatia sa) si cu intarzierea de 20 minute a autobuzului, am ajuns, evident proportional cu durata pierduta pe drum de timp, cu 20 minute peste data inceperii atelierului. Desigur, dupa ce am strabatut in fuga (eu per pedes, copilul cu trotineta) parcul Cismigiu dintr-un cap in altul. Am patruns in stabilimen gafaind si transfigurati, incercand cumva sa ne integram in peisaj.

Desi era prima oara (spre rusinea mea) cand paseam in Libraria Humanitas Cismigiu, spatiul generos, bine gandit pentru copii, m-a impresionat in mod placut de la bun inceput. Am directionat eficient copilul catre un scaun liber (erau grupate cate 4-5 in jurul a aproximativ 10 mese) si i-am sugerat printr-un mormait sa treaca la treaba.

Bietul de el, de data aceasta era complet nepregatit. In urma experientei plina de zel aferenta participarii la evenimentul de saptamana trecuta, nu ne-am pregatit acum cu absolut nimic. Nici eu, nici cel mic si am picat la atelier exact ca Habarnam pe luna (tema de baza era personajul mentionat si prichindeii, prichindutele). Prin urmare, neavand idee ce anume ar trebui sa faca, am apelat la amabila organizatoare, Anda Visan, care ne-a informat ca nu am pierdut mult din eveniment (raspuns la intrebarea mea) si ca trebuie sa deseneze o masinarie excentrica, apeland la propria imaginatie.

In acest timp, doamna Ioana Nicolaie, despre care stiam ca este prozatoare de literatura pentru copii (Aventurile lui Arik printre altele) din descrierea evenimentului (dar si poeta), a povestit si a interactionat cu copiii, incercand sa-i implice cumva pe toti in realizarea obiectivului. Iata ca a iesit si masinaria menita sa transporte prichindeii si prichindutele (din nou habar nu aveam cine si ce sunt pentru ca, desi avem in dotare un exemplar din seria de carti Habarnam, progenitura proprie nu s-a aratat incantata de a afla informatii suplimentare despre ei in ultima tentativa de a-i citi din urma cu ceva vreme) care va aparea si pe pagina de facebook a Editurii Humanitas, alaturi desigur de operele de arta ale celorlalti participanti. La noi a fost vorba de un tren electric pe care cel mic a avut si ocazia sa-l prezinte (bucurie mare cand preia microfonul); alti copii au avut idei extrem de ingenioase cum ar fi o telecabina sau un balon.

Dupa realizarea desenului, a urmat etapa a doua a concursului in care copiii, directionati in mod subtil de doamna Ioana Nicolaie, au simulat o cearta intre prichindei si prichindute (din nou microfonul a fost punctul de atractie) care trebuia sa se finalizeze, desigur, cu o impacare. Atat baietii cat si fetitele s-au descurcat remarcabil, mai ales ca au avut liber la jigniri (in limita bunului simt) si au primit cu totii premii. In cazul nostru, o carticica de colorat, o carte din seria Habarnam si o diploma (evident, foarte apreciata).

Ce merita mentionat este faptul ca, undeva aproape de jumatatea atelierului l-am remarcat si pe distinsul scriitor Mircea Cartarescu care, dupa un ragaz de timp in care a studiat oferta de carti a librariei, s-a asezat pe un scaun si a realizat o serie de poze ale evenimentului. Nu puteam rata ocazia, asa ca am trecut peste jena incredibila resimtita si l-am rugat sa accepte o fotografie cu odrasla din dotare, care desigur se intreba de ce il pun sa se pozeze cu un domn necunoscut. Probabil si domnul Cartarescu se intreba de ce chinui copilul, ca si mine de altfel (dar ceva mai tarziu). Pentru ca la finalul evenimentului se crease o coada pentru autografe ale domniei sale, nu puteam rata nici eu aceasta ocazie deosebita; asa ca l-am deranjat pe maestru din nou. Cel mic insista sa plecam odata acasa, pesemne distractia nu era tocmai cea anticipata. Nu inainte de a parasi incinta, am simtit nevoia sa multumesc si doamnei Ioana Nicolaie pentru prezentarea evenimentului, asadar am baiguit cateva cuvinte fara noima (aici intervine sinuzita) si am plecat valvartej.

Totusi, nu reuseam sa inteleg prezenta domnului Cartarescu la evenimentul destinat copiilor, asa ca am decis sa apelez la ajutorul de nadejde, solutia din orice impas denumita Google si am aflat ca doamna Nicolaie este sotia domului Cartarescu si mama lui Gabriel, participant si el la atelier, aspect trecut sub discretie exemplara de angajatii Humanitas. Sper, gandind retrospectiv, ca nu m-am facut prea rau de ras (un fel de mea culpa in dizgratie) si ii multumesc cu aceasta ocazie pentru sensibilitatea pe care a manifestat-o fata de copii si modul in care a reusit sa gestioneze derularea evenimentului. Mi-a lasat impresia unei doamne empatice si ne-am bucura sa o mai intalnim si la alte ateliere similare.