Sora mea și-a botezat copilul cu numele fetiței mele care a murit la 2 săptămâni de la naștere și sunt furioasă

Mi-a trebuit mult curaj să vă scriu acest email. Dar m-am gândit la asta ca o formă de terapie, pentru că am impresia că toată lumea este împotriva mea și nimeni nu mă înțelege, nici măcar soțul meu. Poate găsesc înțelegere printre cititoarele dumneavoastră.

Am 32 de ani și în ultimii 6 ani am trecut prin traumă după traumă.

De 6 ani îmi doresc să fiu mamă. De 6 ani sufletul meu e sfâșiat. Am pierdut 4 sarcini, 2 dintre ele în primul trimestru, 2 dintre ele în ultimul trimestru. Ultima sarcină, cea de-a cincea, am reușit să o duc aproape de final. Se întâmpla acum 1 an. Am stat la pat toată sarcina, am mâncat tot ce trebuia mâncat, mi-am luat tratamentul cu sfințenie, am făcut toate analizele posibile și imposibile. Când am intrat în travaliu prematur mi-a căzut cerul în cap. Am ajuns la urgențe și nu îmi mai amintesc nimic, nu mai știu ce mi-au spus medicii, nu mai țin minte durerea. Îmi amintesc doar că mă rugam întruna ca bebelușul meu să supraviețuiască și încercam să citesc pe fața acoperită de mască a medicilor din jurul meu dacă am vreo șansă să fiu mamă.

Am născut prin cezariană un mic îngeraș de 2 kilograme o fetiță căreia i-am pus numele Angela.

Pentru că era îngerul meu. Am stat cu ea, lângă ea, am ținut-o pe piept, i-am mirosit căpșorul delicat, i-am simțit inimoara, timp de 2 săptămâni, la terapie intensivă, îngerașul meu mi-a umplut sufletul de iubirea absolută. Însă îngerul meu s-a dus acasă la ea, printre alți îngeri. Am fost mamă pentru un timp atât de scurt, dar atât de minunat. Am suferit enorm, încă mai sufăr, dar îi mulțumesc micuței mele că m-a lăsat să îi fiu mamă chiar și pentru acele două săptămâni scurte. Va fi mereu fiica mea, Angela. O voi iubi mereu. Va fi mereu prezentă în gândurile, rugăciunile, emoțiile mele.

Însă povestea mea de-abia acum începe.

Sora mea a născut primul ei copil, o fetiță, acum o săptămână. Toată perioada sarcinii nu mi-a spus ce nume vrea să îi pună. Mi-a zis că va fi o surpriză și că va dezvălui numele fetiței când va naște. A născut, o fetiță sănătoasă, frumoasă, perfectă și eu nu pot să fiu mai fericită pentru ea. Nu aveam nici cea mai mică urmă de invidie, dimpotrivă. După ce a născut am vorbit cu sora mea la telefon și am întrebat-o ce nume îi va pune. Nu a vrut să îmi spună până ce nu ne vedem. Ieri ne-a chemat în vizită să vedem micul ghem de om. Și mi-a dat vestea, care m-a trăznit și m-a dat total peste cap. A ales să pună fetiței numele Angela.

Când mi-a spus mi-a căzut fața și m-am înfuriat. Am izbucnit în plâns și am plecat fără să spun nimic. Soțul meu a venit după mine, însă nu am putut vorbi până acasă. Numele acela era al fetiței mele, al îngerului meu și nu avea dreptul să îl ia. Sora mea mi-a scris pe Whatsapp că nu a vrut să mă supere, a vrut doar să aducă un omagiu fetiței mele. Mie nu mi se pare că e un omagiu, mi se pare că e un cuțit învârtit în rana mea sângerândă. De fiecare dată când voi privi la nepoata mea, mă voi gândi la fiica mea care e sus în ceruri și rana mea nu se va vindeca niciodată. Soțul meu spune că exagerez. Eu nu cred. Deja caut pe internet care este legislația pentru a schimba numele nepoatei, pentru că sunt decisă să îmi conving sora să îi schimbe numele.

Îmi curge sânge din inimă de fiecare dată când mă gândesc la nepoata mea. Mi-e greu să accept că va purta numele fiicei mele. Și nu știu ce să fac, nu știu dacă timpul va vindeca furia mea. Rana este mult prea proaspătă, mult prea adâncă. Nu pot să iau gestul surorii mele ca pe ceva binefăcător, pentru că mă doare, nu mă vindecă. Oare exagerez?

Sper să îmi publicați povestea, aș prefera să fie sub anonimat. Puteți folosi pseudonimul de Mamă de Angela. Și sper să găsesc cât mai repede puțină liniște ca să mă pot concentra spre a-mi împlini visul de a deveni mamă.