Draga mea fiică, îmi pare rău că am ignorat atât de mult sănătatea ta mentală

„Lui Maddie i-a plăcut să danseze de când o știu. Prima dată când a interacționat mai mult cu muzica și dansul, a fost la 2 ani. Am căutat mereu să o ajut să-și fructifice această pasiune, care era extrem de puternică. A participat la mai multe concursuri de dans și în fiecare zi, după școală, se afla în studioul de dans, alături de prietenii ei cu care împărțea dragostea pentru această artă.

Pe parcursul timpului, și-a dorit mai mult, așa că a început să participe la concursuri serioase de dans. Practic, tot timpul ei liber, făcea doar dansuri, pentru că asta își dorea…până când nu și-a mai dorit.

Nici acum nu știu care a fost exact motivul. Dintr-o dată, părea că nu mai e la fel de pasionată de dans. Începuse să nu mai vrea să meargă la repetiții și să aibă migrene puternice, iar medicii nu păreau să găsească nicio explicație. 

În perioada preadolescenței, Maddie, ca orice alt copil de vârsta ei, a început să fie preocupată de mai multe lucruri, de care înainte nu părea să-i pese foarte are. Unul dintre aceste lucruri era modul în care arată corpul ei. I se părea că nu este un corp potrivit pentru o dansatoare; că nu e suicient de grațios. 

Mai erau, cu siguranță și alte probleme, însă nu îmi dădeam seama de unde această schimbare din partea ei. Am încercat să vorbesc cu ea, dar părea că nu știa nici ea să-mi dea un răspuns. Știa doar că nu își mai dorește să danseze. 

Totuși, eu fiind o persoană care ține foarte mult la îndeplinirea responsabilităților și a promisiunilor, nu mi-a trecut prin cap să o încurajez pe Maddie să întrerupă competiția și să-și părăsească echipa tocmai acum, în mijlocul activității. 

M-am gândit că aceasta este o lecție importantă pe care e nevoie să o învețe. Dar m-am înșelat.

Devenise din ce în ce mai tristă și mai apatică. Chiar și iritată. Eu am găsit scuza perfectă pentru comportamentul ei. M-am gândit că este în perioada preadolescenței și e normal să se poarte așa. Dar nu era așa deloc. 

Am văzut prea târziu că Maddie era epuizată. M-am încăpățânat prea mult să o fac să-și ducă responsabilitatea față de echipă până la capăt și am ignorat faptul că sarea ei mentală avea de suferit din ce în ce mai mult.

Cred că mi-a fost greu să-mi iau la revedere de la versiunea fetiței mele care era atât de grațioasă pe scenă și atât de fericită făcând ceea ce îi plăcea. 

Cu toate acestea, într-un final, mi-am dat seama că nu mai e cazul să ignor ceea ce văd în fața mea. 

Îți promit, Maddie, că niciodată nu voi mai lăsa așteptările sau convingerile mele să stea în calea binelui tău. 

Cu dragoste,

Mama”.