Sunt o mamă cu încredere în mine și am fost mereu așa. Însă un incident din această vară m-a făcut să pun totul la îndoială. Am ajuns de la un părinte sigur pe el la un dezastru într-o clipită. Nu a fost deloc frumos și am petrecut imens de mult timp vara aceasta întrebându-mă dacă am făcut ceea ce trebuie.
Iată ce s-a întâmplat:
Eram la un grătar casual cu prietenii. Era un mix de oameni pe care îi cunosc bine cu alții pe care nu îi cunoșteam așa de bine și copiii mei se distrau cu alți copii, alergând prin curte. Cel mai mic din grup era, aș putea spune, ... o bombă.
L-am privit timp de ore întregi cum era agresiv cu ceilalți copii - și cu ai mei - cum ignora toate instrucțiunile parentale, cum a sărit înmbrăcat în piscină deși i s-a spus că timpul de joacă în piscină s-a terminat, cum a rupt colierul mamei sale de la gât pe când încerca să îl calmeze. Era mai mult decât o scenă, era un adevărat spectacol.
Era, de asemenea, un scenariu la care am fost martoră de multe ori - lupta dintre a beneficia de momentele acelea de adult cu prietenii adulți și de a pleca acasă ca să culci copiii terminați de oboseală, ideal după ce se întunecă și înainte de desert. Spectacolul mamei care ar mai sta. Am fost acolo. Înțeleg. Dar mama aceasta ”a pierdut trenul” spre casă în acea seară și lucrurile au scăpat de sub control. Fiul ei era extenuat și comportamentul lui era din ce în ce mai sălbatic cu fiecare minut care trecea.
Era greu de privit, dar nu era copilul meu așa că nu m-am băgat. Până la un moment dat ...
când acel copilaș epuizat, râzgâiat și lipsit de control s-a apropiat de fața fiicei mele la 1 centimetru și i-a urlat în față isteric. Linie. Depășită. Am sărit din scaunul meu și m-am grăbit spre copilul meu șocat și terifiat. L-am apucat de mână brutal, plesnindu-l și i-am spus: ”Nu. Ea este fiica mea și nu ai voie să o tratezi așa. Nu ai niciun motiv să urli la ea așa. Acum te rog să stai jos și să te uiți la film.”. Ceea ce a și făcut.
Atunci am realizat că aș fi putut să fiu dată afară de la acea petrecere pentru că sunt dusă cu capul. Am agresat copilul altcuiva! Ce-o fi fost în mintea mea? M-am întors să primesc în piept reacția mamei lui. Și știți ce s-a întâmplat? Mi-a mulțumit. Mi-a mulțumit pentru că i-am liniștit copilul. Dar eu nu puteam decât să îmi cer iertare. Eram atât de rușinată, ca și ea, de altfel. M-am străduit atât de tare să nu fiu mama ticăloasă care judecă alte mame și îmi reușise până ce nebunia copilului ei s-a revărsat asupra copilului meu, care își vedea liniștită de treaba ei. Am căzut de acord că trebuie să schimbăm subiectul și seara a continuat liniștită.
Reflectând asupra incidentului în zilele următoare, am realizat că este exemplul cel mai clar a ceea ce înseamnă parenting în ziua de azi. Facem toți ceea ce putem mai bine. Să fim părinți. Să fim adulți. Să fim un exemplu bun. Să ne susținem unii pe alții. Să ne protejăm copiii.
Uneori proporția scapă de sub control - ca în cazul micuțului meu prieten de la grătar - și atunci ies la iveală insecuritățile mele parentale. În final, ceea ce îmi doresc de la părințeală este ceea ce îmi doresc în viață - un echilibru pe termen lung. Și dacă pot să stau la petrecere suficient de mult să mănânc desertul, înainte ca vreun copil, al meu sau al altcuiva, să aibă o criză de furie, consider asta ca fiind o victorie.
Citește și:
Surse foto: istockphotos.com
Surse articol: Text tradus și adaptat după I laid my hands on someone else’s kid! What was I thinking? (Surviving Parenting), scris de Emily Kulkus, reporter și editor la The Post-Standard, acum mamă full-time
Urmareste-ne pe Google News
