Vreau să-i spun fiicei mele că tatăl ei este, de fapt, un donator de spermă, chiar dacă îl voi răni pe cel ce a crescut-o ca un tată

Bărbatul pe care Lizzie l-a numit întotdeauna tată - fostul meu soț Richard - nu este tatăl ei biologic. Lizzie a fost concepută prin fertilizare in vitro, cu ajutorul unui donator de spermă. Richard nu a vrut ca nimeni să știe că are probleme de fertilitate, așa că am ținut secrete circumstanțele în care a fost concepută. La început, m-am gândit că acest lucru se va întâmpla doar până când Lizzie va fi suficient de mare pentru a înțelege, dar secretul nostru s-a înrădăcinat și s-a adâncit, forțând o prăpastie de nedepășit în căsnicia noastră și contribuind, în cele din urmă, la divorțul nostru când Lizzie avea șapte ani.

Mustrările mele de constiinta au devenit si mai mari acum, cand modificarile aduse legilor privind procedurile de fertilizare in vitro sunt pe cale să-mi dea de furcă. În trecut, donatorii de ovule și spermă erau anonimi, dar, în aprilie 2005, legislația britanică a fost modificată pentru a le oferi copiilor concepuți prin FIV dreptul de a afla cine sunt donatorii lor la împlinirea vârstei de 18 ani, după ce s-a decis că o cultură a transparenței ar fi benefică pentru copiii concepuți cu ajutorul donatorilor.

Luna trecută, primii copii născuți în baza acestei legi au devenit suficient de mari pentru a face aceste cercetări care le schimbă viața. Între timp, progresele științei înseamnă că tot mai multe familii ca a noastră se confruntă cu dilema de a ști ce să le spună copiilor lor despre concepția lor - și când. Potrivit Autorității pentru Fertilizare Umană și Embriologie (Human Fertilisation and Embryology Authority - HFEA), numărul copiilor născuți din spermă de la donator a crescut de mai bine de trei ori, de la mai puțin de 900 în 2006, la peste 2.800 în 2019, când concepția prin donator a reprezentat una din 170 de nașteri.

Pe de altă parte, nu am obligația legală de a-i spune lui Lizzie că a fost concepută cu ajutorul unui donator. Dar am obligația morală de a o informa că tatăl pe care îl adoră nu este legat de ea prin sânge - și dacă, la vârsta adultă, va deveni suspicioasă cu privire la originea ei, Richard și cu mine nu vom mai fi singurii care îi putem da această informaţie.

Aspecte legate de identitatea ei, atât de inocente în copilărie, s-ar putea transforma în îndoieli pe măsură ce va crește. De ce ochii ei sunt căprui, când ai mei și ai lui Richard sunt albaștri? De unde îi vine dragostea pentru știință? De ce are trăsături atât de diferite? De ce nu am avut mai mult de un copil?

Progresele în domeniul tehnologiei înseamnă că, dacă ea ar decide să investigheze, un simplu test ADN comandat online ar putea dezvălui secretul meu, în timp ce o cerere online către HFEA i-ar putea spune lui Lizzie numele donatorului, data nașterii și ultima adresă cunoscută - informații la care eu și Richard nu avem acces. Dacă Lizzie ar afla despre concepția ei de la altcineva în afară de mine, mi s-ar rupe inima. Cu toate acestea, cu fiecare an care trece, devine din ce în ce mai dificil să dau vestea care nu numai că i-ar distruge lumea, dar ar stârni și furia fostului meu soț, care pare să vrea să pretindă că donatorul nostru nu există.

Când l-am întâlnit pe Richard la o petrecere în 2004, aveam în jur de 20 de ani, eram ambițioasă în ceea ce privește cariera mea jurnalistică și nu mă grăbeam să am copii. Richard, un arhitect carismatic și fermecător, cu opt ani mai în vârstă decât mine, mi-a spus clar, totuși, că tânjea după împlinirea pe care credea că i-ar aduce-o paternitatea. Așa că, după ce ne-am căsătorit în 2007, am adoptat o abordare mai relaxată a contracepției. Pilula mă făcea oricum să fiu mai sensibilă decât de obicei, iar noi foloseam doar sporadic prezervative. Dacă se întâmplă, se întâmplă, m-am gândit, prea îndrăgostită pentru a fi prea descurajată de perspectiva maternității timpurii.

Dar nu s-a întâmplat nimic, iar într-o după-amiază, la aproximativ șase luni după ce ne-am căsătorit, Richard a venit acasă tunând şi fulgerând. Fusese la un medic care îi spusese că avea o motilitate scăzută a spermei şi că s-ar putea să nu mai poată avea copii. Mi-am aruncat brațele în jurul lui, știind cât de devastat era. Abia retrospectiv m-am întrebat de ce a cerut sfaturi medicale atât de repede, fără să-mi menționeze acest lucru. Acum îmi dau seama că probabil știa că există o problemă înainte de a ne căsători.

Alte teste au confirmat prognosticul inițial, iar Richard a căzut într-o depresie adâncă. Viața noastră intimă a avut de suferit, am început să ne certăm, iar când Richard a întrebat dacă am putea face un tratament de fertilitate cu un donator de spermă, am fost de acord; în primul rând, în acel moment, pentru că am crezut că un copil ne-ar putea salva căsnicia. Richard era atât de obsedat de copii, încât mă temeam că dacă îi refuzam această șansă îl va afecta iremediabil - și pe el și pe noi.

Personalitatea lui exterioară afabilă ascundea o incapacitate de a-și exprima emoțiile. Am început să aflu și, deși nu spunea niciodată acest lucru, mi-am dat seama că se simțea „castrat” din cauza problemelor sale de fertilitate. „Să păstrăm asta pentru noi, bine?”, spunea el, ceea ce avea sens la început. De ce am vrea să împărtăşim altora ceva atât de intim? Cu toate acestea, mă deranja atunci când părinții lui conservatori dădeau de înțeles la prânzurile de familie că se așteaptă la un anunț de sarcină. „Cred că îţi ocupă foarte mult timp cariera”, spuneau ei, spre furia mea, lăsând să se înțeleagă că era cumva numai vina mea că nu aveam copii.

La o clinică de fertilitate de lângă casa noastră din Manchester, în 2008, am ales un donator cu părul blond, ca al meu, și cu pielea noastră albă. Avea o carieră în domeniul științific, ne-a spus medicul nostru, și dona din altruism. Richard a asistat pasiv la acele întâlniri inițiale, aproape ca și cum ar fi încercat să se prefacă că nu se întâmplă nimic. Eu nu am avut parte de un astfel de lux, în timp ce mă îmbarcam în roller-coaster-ul epuizant din punct de vedere fizic și emoțional al tratamentului pentru fertilitate. Hormonii au luat-o razna și, în cele din urmă, m-am destăinuit câtorva prieteni - și mai târziu părinților mei - dar Richard nu a spus nimănui.

Atunci când, după trei cicluri de tratament de fertilitate - două runde de inseminare intrauterină, în care sperma donatorului a fost introdusă direct în uterul meu și nu a funcționat şi una de FIV - am aflat că sunt însărcinată, clinica nu ne-a dat niciun alt sfat decât să ne spună că Richard va fi tatăl legal, dar copilul nostru avea dreptul să afle cine este donatorul la vârsta de 18 ani.

Îmi amintesc că am semnat o hârtie în acest sens, simțindu-mă atât de îndepărtată de realitate și lovită de hormoni, încât abia dacă i-am înțeles semnificația. Bineînțeles că îi vom spune copilului nostru despre FIV. De ce nu i-am spune?

Nașterea a fost traumatizantă și, în timp ce zăceam slăbită după cezariană, căsnicia mea s-a deteriorat. Nu știu dacă din cauza fricii că secretul său va fi descoperit sau din cauza dezamăgirii că paternitatea nu se ridica la nivelul așteptărilor sale, dar Richard, deși era posesiv cu fiica noastră, îmi spunea frecvent că sunt o mamă de doi bani. Își invita familia extinsă să se laude cu Lizzie în timp ce eu plângeam în dormitorul nostru. Când rudele lui spuneau cât de mult semăna Lizzie cu tatăl ei, Richard nu spunea nimic. Câteodată, cred că se convingea pe sine că erau înrudiţi genetic.

În acei primii ani, mă simțeam prea fragilă din cauza problemelor mele conjugale și a cerințelor unui nou copil pentru a aborda problema conceperii lui Lizzie. Acum, îmi dau seama că o explicație simplă când era mică ar fi putut deschide calea pentru o discuție mai ușoară mai târziu.

Când Lizzie a împlinit cinci ani, iar Richard mi-a spus de prea multe ori că sunt inutilă, m-am mutat cu ea în casa unui prieten, înainte de a închiria o proprietate doar pentru noi două. Richard o vedea la fiecare două weekenduri. „Eu și tati te iubim, dar nu ne iubim”, îi spuneam lui Lizzie plângând, ori de câte ori mă întreba de ce nu ne puteam împăca.

Cu fiecare an care trecea, vedeam mai mult din mine în fiica mea: pragmatismul meu, umorul meu, tendințele mele de a face pe plac oamenilor. Cu toate acestea, Lizzie, care are pielea albă ca Richard, are și farmecul lui și capacitatea de a se descurca singură în situații dificile.

Pe măsură ce Lizzie a crescut, am stabilit limite. Richard a răsfățat-o pe fiica noastră cu nopți târzii și cadouri nesfârșite. Am devenit atât de furioasă din cauza abuzului emoțional la care mă supunea și a modului în care îmi submina autoritatea de părinte, încât am încetat să ne mai vorbim acum trei ani. Richard și cu mine rămânem acum în mașinile noastre atunci când o lăsăm pe Lizzie la casa fiecăruia dintre noi. Acest lucru face dificilă discuția despre orice, cu atât mai puțin despre donatorul nostru.

Bineînțeles, port un secret care l-ar putea afecta pe Richard la fel de mult, dacă nu mai mult, decât pe mine, și cu cât mă enervam mai tare și cu cât Lizzie se lăuda mai mult cu ultimul cadou pe care i l-a făcut tatăl ei, cu atât eram mai tentată să spun: „Nu este tatăl tău adevărat”. Totuși, de fiecare dată mi-am înghițit cuvintele. Nu numai că acest lucru nu este adevărat - din punct de vedere legal, Richard este tatăl lui Lizzie -, dar folosirea concepției ei ca armă ar fi dăunătoare și răzbunătoare, după cum îmi amintește actualul meu partener de trei ani.

Cu câțiva ani în urmă, când Lizzie depășise de mult etapa în care întreba cum se fac copiii, i-am trimis un e-mail lui Richard pentru a-i spune că este timpul să ne gândim să-i spunem că a fost concepută cu ajutorul unui donator de spermă. Spre furia mea - dar nu și spre surprinderea mea - nu mi-a răspuns. Probabil că știe că am dreptate, dar și că mă voi strădui să inițiez conversația. Se bazează pe frica mea pentru a păstra secretul. Și mi-e teamă că Lizzie va fi supărată că am ținut secretul atât de mult timp. Cred, de asemenea, că va fi suficient de intrigată încât să vrea să-și cunoască donatorul, ceea ce îl va devasta pe Richard, care mă va acuza inevitabil că îi fac familia de rușine. Dar nu este vorba despre el - este vorba despre fiica noastră, iar ea are dreptul să știe.

Uneori, îmi doresc să-i fi spus când era mică, când ar fi acceptat cuvintele mele, fără să se îndoiască.  Alteori, mă bucur că am lăsat-o să crească având o copilărie cât se poate de obișnuită. În orice caz, intenționez să îi spun în următorii doi ani, pentru a-i da timp să asimileze vestea înainte de a împlini 18 ani și de a decide dacă își va contacta donatorul. Sunt sigur că sunt mulți părinți în aceeași barcă care, ca și mine, au repetat de nenumărate ori modul în care ar putea da această veste.

Mă voi așeza pe patul ei și voi încerca să-i explic de ce am așteptat atât de mult. O voi asigura că eu și tatăl ei o vom iubi întotdeauna, iar natura concepției sale nu are nicio influență asupra acestui lucru. Sper că va înțelege. Dar mă tem că nu-și va mai vedea niciodată copilăria în același mod.