Acest site foloseste cookies. Prin navigarea pe acest site, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor. Aflati mai multe... X

5 obiceiuri parintesti, de care te cam indoiesti

de Psiholog Eva Pirosca

Sunt sigur ca modul in care imi abordez copiii, in diferite situatii, este cel mai sanatos ori eficient? Reusesc sa imi surprind obiceiurile parintesti, sa le analizez consecintele pe termen lung asupra copilului si sa raman multumit de ele? Daca da, minunat. Daca nu chiar, hai sa vedem cum altfel pot fi aplicate obiceiurile parintesti, de care te cam indoiesti.

„Am obiceiul sa imi trimit copiii in camera lor, ca pedeapsa, sa ii cert, sa ii ignor, sa ii cicalesc sau sa ii rasfat atunci cand sunt multumit de comportamentul lor. Si alte astfel de lucruri pe care le simt ca nu sunt cum trebuie si nici nu ajuta in vreun fel”, imi povestea cineva. „As vrea sa aflu o alta perspectiva si alte solutii... in locul acestor obiceiuri parintesti, de care ma cam indoiesc”.  

Obiceiuri parintesti:
Nu te intreb pe tine, pentru ca stiu mai bine

Adeseori, daca suntem atenti, observam ca ii cerem sau ii refuzam copilului ceva, din virtutea inertiei, fara sa prelucram mental acel context. Ne-am obisnuit sa avem dreptate, asa ca nu mai stam sa analizam fiecare situatie. Ci reactionam prompt, bazandu-ne pe un prim impuls, care vine din schemele noastre mentale si din propria experienta. "Mami, pot sa-mi scot hanoracul, ca mi-e cald?" „Nu, ca racesti! Uite ce rece se face cand intra soarele in nori!" De fapt, cat de des intra soarele in nori? Suntem afara de jumatate de ora si a intrat doar de doua ori, cate doua minute. In rest, caldura soarelui este cel putin blanda, iar copilul alearga de colo-colo, incalzindu-si organismul. (In schimb, noi stam pe banca, picior peste picior, simtind orice adiere.) In scurt timp, vom constata ca a inceput sa transpire, si ii vom interzice si mai abitir sa se dezbrace, acum pe motive mult mai intemeiate. Sau mai bine ii propunem sa se opreasca din alergat si mai bine sa se joace in nisip, ca sa... nu mai transpire. Desi nevoia lui ramane in continuare cea de a-si consuma energia zbenguindu-se.

 poza copil se da in leagan

Oare chiar stiu mai bine decat copilul? Experienta mea fiziologica nu este si experienta lui. Atunci cand era bebelus, nu puteam afla ce simte sau ce are nevoie si trebuia sa ghicim in locul lui, neavand nicio instanta care sa ne confirme ori ba ca am ales corect. Pana la urma, daca micutul se opreste din plans, ceva tot am facut bine. Avem nevoie sa avem o minima incredere si indrazneala in alegerile noastre. Insa acum copilul a crescut. Acum a venit timpul sa il intrebam si pe el si sa tinem cont de raspunsurile lui. Macar sa riscam - in loc sa mergem pe pilot automat, pe baza lui „eu stiu mai bine"... Caci s-ar putea sa ne inselam din ce in ce mai des si sa obligam copilul sa suporte alegeri luate in locul lui, alegeri care nu ii implinesc (sau chiar ii sfideaza) nevoile.

Obiceiuri parintesti:
Lucrurile - si copilul - trebuie sa urmeze o cale batatorita

Cu multe mamici se pterece un fenomen interesant, indeosebi cu cele care au primul copil. Parca are loc o deplasare a nevoii copilului mic, pentru rutina si predictibilitate, la mama. Mama incepe sa fie reticenta la nou si mai putin flexibila. Adica lucrurile trebuie sa curga asa cum stiu eu, asa cum ma astept, asa cum le-am pregatit sa fie. Sa nu ma surprinda, cu atat mai putin neplacut!

Ori, copiii sunt si vor ramane omuleti deosebit de suprinzatori pentru mamele lor, in primul rand pentru ca acestea nu i-au cunoscut dinainte... adica dinainte sa se nasca! Copiii sunt niste persoane complet noi, niste taine carora le dam tarcoale si cautam sa descoperim cine sunt: ce le place, ce nu le place, ce vor, ce cauta, de ce plang, de ce nu se joaca, ce ii doare, ce ii sperie, cum se simt, pe cine simpatizeaza, ce ii impaca, ce ii deranjeaza... si tot asa. Este mai intelept sa nu avem asteptari fixe de la ei, mai ales in primii ani de viata, in care descopera lumea inconjuratoare, pe ei insisi, relatiile sociale. Dar nici mai tarziu, cand ajung la scoala, exploreaza prietenii, preferinte, afinitati intelectuale... Este mai sanatos sa ii observam si sa lasam loc uimirii, apoi acceptarii, decat sa asteptam ca ei sa faca alegerile pe care le credem noi bune, sa faca lucrurile dupa tiparul pe care noi le-am face.

poza copil in oglinda 

Imi impartasea o mamica, spre exemplu, nemultumirea ei cu privire la baiatul de 4 ani, care poarta aproape in fiecare zi aceleasi haine. Nu ii place de nicio culoare sa incerce mai multe, asa ca alterneaza 3-4 bluze si pantaloni. Daca nu sunt curate, refuza sa poarte altceva. Mamica era preocupata de faptul ca restul hainelor raman nepurtate sau ca, poate, lumea va comenta asupra „modestiei" aratate de baietel. Si m-am gandit la copiii din clasa in care lucrez, la nevoia lor de repetitivitate, de previzibil, de siguranta.

Am invatat ca pot sta o ora sa le pregatesc copiilor foi colorate cu linii, pe care sa le decupeze si sa le lipeasca; pot ramane peste program sa fac aluatul pentru a doua zi, ca ei sa poata modela fursecuri pe care apoi le punem la cuptor; sau ca pot alerga jumatate de oras pana gasesc nuci cu coaja, iar atunci voi cumpara nu mai putin de 3 kg, stiind cat de mult le place sa le sparga cu spargatorul de nuci si sa manance miezul. Dupa ce fac toate acestea, ei bine, chiar de a doua zi sau poate abia a doua saptamana, constat ca jumatate din copiii din clasa, daca nu toti, s-au... reprofilat. Nu mai vrea nimeni sa sparga nuci, nu mai taie nimeni foile colorate, nu le mai trebuie lipici, iar aluatul ramane trist in caserola lui toata ziua. Si ziua urmatoare. Si... toata saptmana.

Iar lunea viitoare, cand intru in clasa cat se poate de senina, primii trei copiii sositi se reped la... aluatul pe care inca nu l-am facut, la lipiciul pe care nu l-am inlocuit sau la nucile dupa care nu am apucat sa scotocesc, ca sa le avem la indemana. Sau, si mai rau, imi cer imperativ sa macine cafeaua boabe: au o masina manuala pentru aceasta activitate... pe care tocmai atunci am dat-o la reparat!

poza copii care stau in cap 

Cam asa este cu copiii. Ritmul lor de dezvoltare intelectuala si launtrica difera mult de al nostru si Dumnezeu randuieste sa nu ni-l faca prea transparent... Asa incat sa il acceptam pe copil, uneori, prin credinta, mai mult decat pentru ca l-am intelege. Ca sa il si intelegem, trebuie sa fim dispusi la efortul de a devni mai flexibili, de a renunta la tiparele dupa care vrem noi sa se intample lucrurile, de a ne permite sa il observam si sa il urmam pe copil. De a-i permite sa aleaga pentru el, chiar si atunci cand asta ne da peste cap socotelile.

Psihologic vorbind, copiii au nevoie sa le permitem acest lucru. Nevoile lor sunt diferite de mofturi. Nevoile lor necesita sacrificii, pentru ca trec prin etape de dezvoltare pe care, daca nu le onoram de frica pierderilor materiale, le ratam... iar aceste perioade nu se mai intorc. Si copilul ramane cu lacune in dezvoltare, intelectual sau emotional, pe tot parcursul vietii. Va compensa prin alte abilitati sau aspecte ale inteligentei emotionale, caci omul se adapteaza, dar... Merita sa le taiem chiar noi din potential, doar pentru ca, dupa mintea noastra, lucrurile trebuie sa stea altfel?

Obiceiuri parintesti: Te privesc = Te pandesc
(=> Mami, pai atunci ma feresc!)

Stateam pe un scaunel afara din clasa, langa usa, incercand sa imbin niste piese dintr-un puzzle amestecat. Inauntru, copiii de gradinita aveau engleza cu o colega. La un moment dat, o fetita a fost anuntata ca a venit mama sa o ia acasa, asa ca a pornit-o pe culoar. Nu m-a vazut, caci o apuca in dreapta, iar eu stateam de partea stanga a usii. Dupa ea, un baietel smuceste usa, scoate capul si ii striga ceva. „Eu maine imi aduc jucaria de la Aqua Magic si o sa ti-o arat in vestiar cand..." Nu apuca sa termine bine fraza, ca intoarce capul si da cu ochii de mine. Se opreste brusc, luat prin suprindere, se mai uita incurcat la fetita o clipa si apoi intra in clasa trantind usa.

Am ramas la fel de surprinsa si... amarata. Adica de ce se ascunde de mine? De ce se fereste? Bine, stiu ca avem reguli pe care le amintim copiilor de fiecare data cand sunt pe punctul de a le incalca, iar baietelul cu pricina e „faimos" pentru omiterea constienta a regulilor. Jucaria respectiva era ceva deja discutat si hotarasem impreuna ca nu o mai aduce. Evident ca si-a dat seama ca tocmai promisese o... incalcare a promisiunii, nestiind ca are un martor atat de necrutator ca mine. Cu toate astea, modul atat de transant in care s-a oprit si s-a ferit, atunci cand mi-a descoperit prezenta, m-a pus pe ganduri.

poza copil in natura 

Oare, prin atitudinea mea, ii incurajez pe copii mai degraba sa se fereasca de mine, decat sa fie transparenti? Daca se vor ascunde, asta nu inseamna decat ca vor gasi modalitati ingenioase de a face ceea ce vor ei in continuare, pe ascuns. Deci, li se pare ca eu le refuz ce vor, si atat. Ori, nu asta doresc sa ajunga la ei din partea mea, si nici din partea regulilor. Nu vreau ca regulile sa le perceapa ca pe ceva inflexibil, asupritor, nedrept si lipsit de sens, pe care trebuie sa il fenteze. Regulile au sens, acela de a respecta binele si libertatea tuturor, nu doar pe a unuia singur. Acela de a armoniza traiul in comunitate (cea scolara, cea familiala, etc.). Daca acest baietel se ascunde de mine si fuge atunci cand descopera ca i-am aflat planul, inseamna ca NU l-am ajutat sa inteleaga pentru ce avem nevoie de regula pe care el se pregateste sa o incalce, in ciuda explicatiilor si a discutiilor.

Oare exista si un alt nivel, non-verbal, la care am comunicat copilului ca NU il inteleg si ca NU imi pasa de dorintele lui, sau ca stau la panda sa il prind ”cu mata in sac”? Oare privirea mea indreptata asupra lui, oare prezenta mea in spatiul sau personal, sunt percepute mai degraba ca iscoditoare, vigilente, critice, in loc de duioase, insotitoare, acceptante? Oare ce astept cand il privesc, fara ca el sa ma observe? Astept sa faca ceva nepermis, sau astept sa imi dea motive de bucurie? Astept sa il „prind" si sa il corectez, sau sunt pregatita sa accept cu liniste scaparile si actele premeditate?

Oare cum, cu ce duh, ma indrept catre copil, atunci cand descopar ceva nepotrivit in comportamentul sau intentiile lui? Merg catre el cu blandete, cu intelegerea ca ceea ce face este FIRESC, oricat de nepotrivit ar fi? Cu increderea ca ii pot explica si ca va intelege? Sau merg catre el cu pretentii, cu un duh de revendicare, cu asprime, gata sa il cert? De parca ar fi trebuit sa inteleaga pana acum, si daca nu o face, asta este rea-vointa, si o sa vada el... Pentru ca, daca asta este in inima mea, copilul va incepe sa se teama si sa se fereasca... in timp ce va continua, in ascuns, cu ceea ce eu incerc sa indrept. Asadar, sa ne amintim indemnul: "Cel ce este fara de greseala printre voi, sa arunce primul piatra!"

Obiceiuri parintesti: Faci ACUM, pentru ca asa spun eu

Atunci cand ii dam copilului comanda „Acum", cand asteptam sa reactioneze pe loc, nu mai tarziu de cand ii cerem noi - spuneti sincer, oare nu simtiti ca sunteti intr-o stare de incordare, de incrancenare, mai degraba decat intr-o stare pasnica?

Atunci cand ii impunem copilului superioritatea noastra, cerandu-i sa ne onoreze IMEDIAT cu un raspuns ori comportament ce consideram ca ni se cuvine, la care credem ca avem dreptul, ne situam fata de el in pozitia unui tiran, ce neaga libertatea umana. Ii comandam. Imi pare rau daca suna cam aspru, dar eu una recunosc foarte bine aceasta pozitie de tiran in care m-am postat adesea. Si este o pozitie ce nu ajuta pe nimeni in crestere, in maturizare, in responsabilizare: nici pe copil, nici pe mine, adultul.

poza tata si copilul 

„Fa acum" sau „Fa cum spun eu" creeaza o relatie de subordonare, nu de cooperare si conlucrare. Oare avem nevoie de asa ceva? Oare avem NEVOIE ca micutul sa faca acel lucru ACUM, si nu peste 5 minute, sau cand si vointa lui se inmoaie? De ce? Intre mine si copil nu se desfasoara o lupta, ci o relatie de iubire. Nu trebuie sa inving. Nu trebuie sa ii demonstrez cine este mai tare. Daca simt ca vreau asta, sa imi amintesc ca nu este o NEVOIE a mea, ci o incrancenare.

Nici copilul nu are nevoie sa ii comand, ci doar sa fiu ferm. A fi ferm nu inseamna sa fiu opozant, sa fiu superior, sa detin ultimul cuvant. Fermitatea mea trebuie sa se transforme in autoritatea launtrica a copilului, si nu se poate restrange la a obtine ceva de la el, cu forta. Fermitatea inseamna limite, de care copilul are nevoie, ca de niste pereti intre care sa poata zburda. Copilul isi doreste ca eu sa raman constant in limitele pe care i le-am trasat, dar ca sa le poata simti, atinge, verifica, el trebuie sa le testeze. De ce ma enervez ca le testeaza? Este ceva firesc.

Atunci cand un copil nu reactioneaza la ACUM, inseamna ca nu poate, si nu neaparat ca nu vrea. Poate e suficient de mic incat imaginatia sa se imbine cu realitatea in mintea sa, asa incat el nu poate distinge corect contextele. Lui i se pare cu adevarat ca pe podea are o piscina, si nu un covor albastru, asa ca nu va sta in picioare, ci pe burta, chiar daca eu ii reclam imperios sa se ridice ACUM. Poate ca vrea sa ma asculte, insa nu mai stie sigur daca vorbesc serios si trebuie sa testeze asta. Daca nu face acum, inseamna ca nici nu mai conteaza? Sau inseamna ca va trebui sa faca mai tarziu, oricat de tare va refuza acum? Poate ca vointa lui a inceput sa isi scoata cornitele, ca un iedut, asa incat trebuie sa asculte si de vocea ei, nu doar de a noastra. Are nevoie sa se impotriveasca, pentru a constata ca poate, ca este o persoana distincta de noi. De ce sa nu ii dam voie sa se impotriveasca putin? De ce sa faca lucrurile ACUM, si nu mai tarziu, daca acest lucru este cu putinta? Limitele pot inseamna ca acel lucru TREBUIE facut, si nu musai ca trebuie facut ACUM...

poza tata si copilul 

Am intalnit destui copii care functioneaza chiar asa. Le descriu clar, succint si fara echivoc ce urmeaza a fi facut, si care este logica acelei cereri. Ei nu vor. Inteleg si singura optiune pe care le-o ofer este ca atunci cand sunt pregatiti, sa faca acest lucru. Astept.

Adica nu parasesc situatia. Astept rabdatoare langa el sau ma retrag pe un scaun la un metru departare si il astept pe acel copil, de exemplu, sa ia farasul de pe jos, din mijlocul clasei, si sa il duca la locul sau. Daca doreste sa ia o carte in acest timp, il las, daca stiu ca il ajuta sa se detaseze de emotiile negative, de starea de lupta. Daca doreste in schimb sa treaca la o alta activitate mai ampla, sa curete un castravete pe care sa il manance, sa iasa afara sa se joace sau tot asa, il opresc si ii amintesc ca mai intai trebuie sa ridice farasul si sa il duca la loc. Incerc mai multe variante si vad ce merge. Intr-un final, copilul vine si face ce are de facut. Fara tipete, fara incrancenare, fara lacrimi sau nervi. Chiar daca au trecut 10 minute, si nu 10 secunde; chiar daca a fost putin mai tarziu, nu ACUM.

Obiceiuri parintesti: Vorbesc singur... cu copilul meu

De cate ori nu ne suprindem ca le explicam copiilor, le argumentam, ii intrebam, ii cicalim, ii luam la rost... si degeaba? Noi suntem seriosi si incruntati, iar mogaldetele se bataie nerabdatoare, zbughind-o la joaca de cum ridicam mana de pe ei, sau ne asculta absenti, cu privirea curioasa indreptata spre o noua descoperire. Pe o ureche le intra si pe alta le iese.

Ce traim apoi? Un fel de lipsa de sens. Si de oboseala. Nu doar oboseala incordarii, a iritarii ca nu au inteles si ca a trebuit sa le mai explicam odata, ci si oboseala celui care... vorbeste singur. Celui care a a vorbit prea mult si degeaba. Am simtit doar ca micutul nu este prezent, ca are mintea in alta parte, dar am continuat. A trebuit sa finalizez ce aveam de spus, sa nu las nimic nerostit, ca sa bage bine la cap, cum se spune. Dar, am avut succes? Tare ma tem, si o voce interioara imi spune, ca nu... Cicaleala nu il ajuta pe copil sa priceapa sau sa se deschida catre mine, si nici pe mine nu ma ajuta sa ajung la inima si la mintea lui. Ce sa fac atunci?!

poza tata si copilul 

„Sa ma retrag din uzul, din abuzul cuvintelor, ca sa imi dau seama care este puterea lor si potrivirea lor cu un anumit moment. Cel mai bine stie sa vorbeasca cine tace si doar in desertul tacerii stralucesc cuvintele", am auzit odata pe cineva rostind. Eu una am descoperit, din experienta mea si a altor adulti, ca singura optiune sanatoasa in astfel de momente este aceea de a renunta. Renunt la dorinta sa ii bag copilului intelepciunea pe gat ACUM, cand el in mod evident nu este pregatit. Nu, asta nu inseamna ca trec cu vederea ceea ce face. Dar in loc sa ii tin prelegeri, pot sa il opresc pur si simplu si sa il intreb (si voi ramane suprinsa sa constat ca, adeseori, el STIE foarte bine ce face): „Este potrivit ceea ce faci acum? Ai lovit motoreta colegului tau, te-ai izbit de ea si l-ai daramat. Este potrivit ce ai facut?" Copilul va spune aproape intotdeauna NU la asa ceva. Asta ma ajuta enorm, pentru ca apoi pot sa ii iau motoreta fara alte explicatii si comentarii, el intelege de ce o iau, nu trebuie sa repet, a 10-a oara, care este motivul.

Acesta a fost doar un exemplu. Uneori, cuvintele multe nu ajung nicaieri, pentru ca se risipesc. Sunt prea multe. Cuvintele putine si clare tintesc mai bine. Ce sa fac atunci cand simt ca ma ia gura pe dinainte si nu ma mai opresc, in timp ce in fata mea un copil se chinuie sa scape sau sa supravietuiasca abuzului verbal? Ma opresc. Nu conteaza frustrarea pe care o pot resimti imediat, ca nu am reusit sa imi termin si sa imi impun ideea. Voi resimti, in scurt timp, alta emotie: de eliberare, eliberare din chingile logoreei. O golire, o micsorare, o neputinta, dar o neputinta care imi da spatiul sa ma retrag si sa ma gandesc. Sa ma observ pe mine, sa vad clar ce nu merge. Sa observ copilul, sa constat ce are nevoie. Aceasta este o tacere inteleapta, chiar daca la inceput are gustul frustrarii. Ii voi vorbi copilului atunci cand este receptiv, cand este cooperant, ii voi vorbi sub forma de poveste cu talc, sau direct, in functie de copil. Voi gasi o metoda potrivita. Dar pentru asta, trebuie sa ma retrag din abuzul cuvintelor si sa invat sa tac - in fata mea, si in fata copilului - nu doar el sa taca in fata mea.

Tu te indoiesti de obiceiurile parintesti? Ce anume iti da de furca, unde te simti confuza, ce ai dori sa intelegi mai bine?

Articole asemanatoare

Cum il inveti pe bebe sa doarma fara tine? Cum il inveti pe bebe sa doarma fara tine?
Bebelusul meu isi suge degetul. Ce sa fac? Bebelusul meu isi suge degetul. Ce sa fac?
10 trucuri de crestere a primului-nascut 10 trucuri de crestere a primului-nascut
10 trucuri de crestere a celui de-al doilea copil 10 trucuri de crestere a celui de-al doilea copil

Articole Lifestyle

Ce fel de femeie eşti în funcţie de luna în care te-ai născut Ce fel de femeie eşti în funcţie de luna în care te-ai născut
Ce se întâmplă dacă pui aspirină în maşina de spălat! Efectul este neaşteptat Ce se întâmplă dacă pui aspirină în maşina de spălat! Efectul este neaşteptat
Cum să treci peste problemele cu banii în cuplu Cum să treci peste problemele cu banii în cuplu
Șase cauze neobișnuite ale infarctului Șase cauze neobișnuite ale infarctului

Alte articole care te-ar putea interesa

Adauga comentariul tau
 
Nume   Cod
Refresh

 
 
 
Mesaj (1500 caractere)  

 
Nu exista comentarii pentru acest articol. Fii prima care isi spune parerea!
Editorial Qbebe
scris de Gabriela Paladi
Nu căuta scuze, copilul tău o să te acuze! Du-te şi votează! Contează! Ştii, totuşi, care este cea mai mare responsabilitate a ta, dragul meu părinte? Să te asiguri că al tău copil va trăi, se va bucura şi îşi va întemeia o familie într-o viaţă mai bună ca a ta,...

Lista gradinite

Cauta o gradinita in orasul tau

Retete culinare
Editorial Qbebe
scris de Irina Olteanu
Cum sunt biscuiții Bickiepegs: verdictul unui bebelușAm primit în dar un pachet promoțional cu biscuiți Bickiepegs, mai exact niște biscuiți unici, cu compoziție naturală, special concepuți pentru apariția dinților de lapte. Dat fiind faptul că, după cum este...
Qbebe Horoscop saptamanal
Qbebe Funny
Link-uri recomandate

Naste natural

Care a fost cea mai neplacuta experienta a ta de la nastere: de vorba cu mamicile

Care a fost cea mai neplacuta experienta a ta de la nastere: de vorba cu mamicile

Cea mai neplacuta experienta de la
MAI MULT

De ce regret ca mi-am nascut fiica prin cezariana planificata

De ce regret ca mi-am nascut fiica prin cezariana planificata

Lisa Ling, o jurnalistă de origine americană, prezentatoare tv și autoare,
MAI MULT

Nastere naturala sau cezariana? Ce aleg mamicile din Romania si de ce

Nastere naturala sau cezariana? Ce aleg mamicile din Romania si de ce

La intrebarea nastere naturala sau cezariana ne-au raspuns extrem de multe
MAI MULT

Bebee

Laptele praf

Laptele praf – importanţa în dezvoltarea bebeluşului

Este bine ştiut faptul că alăptarea este benefică pentru bebeluşul tău din
MAI MULT

Cum ne motivăm copiii ca să înveţe bine

Ca orice părinte, ne dorim foarte mult să avem copii deştepţi, de care să
MAI MULT

Febra-la-copii

Febra la copii – ce trebuie să facem?

Febra este un simptom, nu o boală. Atunci când e prezentă, ne arată că, de
MAI MULT

Săptămâna 28

Săptămâna douăzeci și opt de sarcină marchează începutul etapei finale a
MAI MULT

sigur.info-fii sigur pe net