O fetiță diagnosticată cu emetofobie a refuzat să mai mănânce de teamă să nu vomite

De emetofobie a suferit, până de curând, și o fetiță de peste granițe. Mama ei a povestit, pentru Insider, drumul lung pe care cea mică l-a parcurs până să i se pună acest diagnostic. Iată ce spune aceasta:

„În urmă cu doi ani, fiica mea, Vivi, mi-a spus când s-a întors de la școală: „Nu mai mănânc niciodată prânzul pe care ni-l servesc la școală! E scârbos”. Mi-a povestit că își mânca liniștită prânzul la cantină școlii când un alt copil a arătat cu degetul spre hamburgerul și cartofii ei și a spus: „Știi că mâncarea asta e otrăvită, nu?”. Bineinteles, baiatul respectiv a vrut doar sa o tachineze, insa nu a reusit decat sa ii accentueze, fara sa vrea, teama lui Vivi că mâncarea o va îmbolnăvi. Ea era deja neliniștită de faptul că urma să intre la liceu, ir anxietatea ei s-a înrăutățit pe măsură ce a trecut semestrul.

Întotdeauna îi pregăteam prânzul - tipul obișnuit de lucruri pentru copii, cum ar fi macaroane cu brânză, biscuiți, fructe, poate o prăjitură - dar Vivi, care avea 11 ani la acea vreme, venea acasă cu mâncarea neatinsă. O întrebam: „Iubito, de ce nu mănânci?”, dar ea ridica din umeri. Vorbea numai despre lucrurile care se întâmplau în cantina școlii și care o deranjau cu adevărat, cum ar fi faptul că cineva mesteca prea zgomotos sau că scăpa din gură puțină mâncare sau salivă.

Într-o zi, o mamă a sunat să spună că fiica ei, care aducea prăjituri în plus pentru Vivi la prânz, era îngrijorată pentru ea. Cred că, la momentul respectiv, nu ne-am dat seama că situația era atât de gravă. I-am contactat pe cei de la școală, iar ei au rămas surprinși. Ne-au întrebat cum pot ajuta, dar mare lucru nu puteau face. 

Începând din ianuarie 2022, Vivi a început să facă orele online. Am sperat că acest lucru va rezolva problema anxietății, care apărea cu precădere în cantina școlii. Dar nimic nu s-a schimbat. Ba chiar a încetat cu totul să mai mănânce micul dejun și prânzul. Apoi a refuzat să mănânce cina. Lua câteva înghițituri din nuggets de pui și apoi voia să treacă la desert. Nu îi plăceau fructele și legumele, ca celor mai mulți copii, de altfel. Nu se simțea confortabil decât mâncând dulciuri precum înghețată și biscuiți Oreo.

Am mers cu ea la terapie anul trecut, în martie. La momentul respectiv, Vivi avea 1,70 metri și 30 de kilograme. Era foarte slabă și dezvoltase lanugo pe corp - fire de păr fine care cresc, in mod normal, pe corpul bebelusului aflat in pantec. La copiii mai mari, lanugo poate fi semul malnutritiei sau al unor tulburari alimentare severe. După mai multe analize de laborator, am aflat că Vivi avea anorexie. Nouă ni s-a părut ciudat, pentru că nu am simțit nicio clipă că ar fi nemulțumită de felul în care arată și niciodată nu am surprins-o numărând caloriile, de exemplu. Din contră, mânca deserturi și nu făcea exerciții fizice în mod obsesiv.

Vivi a fost internată la un centru rezidențial pentru tulburări de alimentație la scurt timp după aceea. A fost diagnosticată imediat cu tulburare de aport alimentar de tip evitant/ restrictiv (ARFID) și nu cu anorexie. Am fost ușurați că imaginea corporală nu făcea parte din diagnosticul ei. Nimeni nu părea să știe, însă, ce anume îi provoca ARFID.

La începutul anului, când eu și soțul meu, Shawn, am vizitat-o pe Vivi la clinică, Vivi a spus că era îi era teamă să nu vomite. Mânca cu terapeutul ei, nu cu ceilalți pacienți, pentru că nu voia ca cineva să o vadă vomitând, spunea ea.

Shawn a făcut câteva cercetări și a citit despre emetofobie, care implică teama extremă de a vomita sau de a sta în preajma altor oameni care varsă. Nu auzisem niciodată de această afecțiune, dar ne-am întrebat dacă are legătură cu ARFID. Am menționat-o la o convorbire Zoom cu dieteticianul și terapeutul lui Vivi. Aceștia au înțeles despre ce este vorba, dar nu au sugerat un tratament.

Cu ocazia celei de-a 12-a aniversări, la începutul lunii aprilie, clinica i-a servit lui Vivi mâncarea ei preferată - chilli cu cartofi prăjiți și lapte cu ciocolată. Ea ne-a spus că s-a simțit presată să mănânce totul și să „facă ceea ce trebui” pentru a-i mulțumi pe medici, însă apoi a vomitat peste tot. Până atunci, nu vomitase decât de vreo cinci ori în viața ei. Ne-a spus că nu va mai putea mânca niciodată chilli, iar ei îi plăcea când îi pregăteam acest fel de mâncare. Dar acum este scos de pe listă - la fel ca toate tipurile de carne.

Cei de la centru încercau să o facă pe Vivi să mănânce cât de mult putea pe cont propriu. După fiecare masă pe care nu o termina, îi administrau prin intermediul unui tub nazogastric o formulă care se numește „bolus” - pe care ea o ura. Apoi avea parte de „alimentări continue” care erau pompate automat în corpul ei în timpul nopții, în timp ce dormea. A vomitat de trei ori în timpul hrănirii și a început să le refuze. Avea dreptul să scoată tubul nazal atunci când dorea. De obicei, se întâmpla atunci când stomacul ei se simțea foarte plin. S-a îngrășat doar două kilograme și jumătate în cele trei luni și jumătate petrecute la centru.

În acea vară, când am vorbit despre ARFID, a spus din nou cât de jenată era de gândul că oamenii o vor vedea vomitând. A spus că ura senzația de vomă și sentimentul de lipsă de control. Avea anxietate și dureri de stomac încă de când era la grădiniță, iar noi bănuiam că toate acestea erau legate între ele.

Un specialist în tulburări de alimentație a confirmat că avea emetofobie în luna august a anului trecut, când Vivi era pacient ambulatoriu la o altă unitate. El a spus că el credea că emetofobia era cauza de bază a ARFID-ului ei. Ea a beneficiat de consiliere și de terapie, dar foarte puțin timp. A renunțat după o lună, pentru că pur și simplu se săturase să vorbească despre acest subiect.

Greutatea lui Vivi a fost relativ stabilă până la începutul acestui an. În februarie a fost internată într-o a treia clinică. De data aceasta, din fericire, lucrurile au decurs mult mai bine. S-a înțeles foarte bine cu o anumită asistentă care a ajutat-o să se obișnuiască cu tubul nazogastric. Face mai multă terapie de expunere pentru a o ajuta cu ARFID și emetofobia.

De curând i-au scos tubul de alimentare după ce a ajuns la 43 de kilograme. Medicii au spus că, într-o lume ideală, greutatea ei ar trebui să fie între 44 și 52 kilograme. Acum mănâncă 2.000 de calorii pe zi și mănâncă alimente obișnuite precum tăiței cu unt, sandvișuri cu Nutella și iaurturi.

Săptămâna trecută, Shawn și cu mine am ajutat-o să-și mute lucrurile într-un alt salon al centrului. Îngrijirea este mai puțin intensivă, deoarece a făcut multe progrese. A luat o găleată care fusese întotdeauna lângă patul ei și și-a pus în ea cărțile și aparatul care generează zgomot alb. Ea a spus: „Aceasta a fost găleata mea de vomitat și nu am folosit-o deloc până acum”.