Știți ce sunteți voi, dragi părinți? Cei care cresc nemurirea. Știți când devine mai ușor? Niciodată.

Aici vă puteți scrie gândurile, oboselile, frământările, dorințele și să ajungeți, astfel, cu ele, către toți ceilalți ca voi. Pentru că meseria de părinte devine mai ușoară numai atunci când poți spune ”- Hei, și eu am trecut prin asta!”. Nu numai că vei deveni autor publicat la Qbebe, dar vei avea și satisfacția grozavă de a atinge sufletele și mințile a milioane de părinți.

Trimite text

Fetița mea a trăit o săptămână și 4 zile. Am nevoie de susținerea voastră, să mă întărească. Plâng în fiecare zi

Nu există durere mai mare pentru o femeie decât pierderea copilului ei. O spun pentru că sunt pățită, pentru că am fost nevoită să întrerup o sarcină pe care mi-o doream din tot sufletul, să ucid un copil încă din pântece pentru că medicii mi-au recomandat asta. Sufletul unei femei va fi sfâșiat pentru tot restul vieții ei. 

Durerea este cu atât mai mare dacă dă viață acelui copil și îl pierde după ce i-a privit chipul, i-a simțit trupul fragil, i-a mirosit căpușorul delicat. Din păcate, există foarte puțină susținere emoțională pentru mamele care trec prin asta. În mod normal, un astfel de eveniment tragic trebuie să aibă pentru mama care suferă o astfel de pierdere un nucleu de susținere psihologică: de la modul în care i se dă vestea la prezența unui psiholog și a unui program de terapie după. Dar pentru că așa ceva nu există la noi, mamele care trec prin asta apelează la ajutorul nostru, precum mama de mai jos care ne solicită ajutorul printr-un mesaj anonim pentru a o susține să treacă peste tragedia ce i-a sfâșiat sufletul. 

I-am făcut înmormântarea și plâng de atunci în fiecare zi de dorul ei

Am născut pe 26 august o fetiță cu sindromul plurimal-formativ (adică prezenta trei sau mai multe malformații genetice). Am crezut că înnebunesc de durere când mi-am văzut copilul. Nu îi dădea nimeni șanse în spital. Toată lumea spunea că o să moară ... eu am luptat pentru ea în continuare. Am stat 5 zile în spital timp în care am botezat-o, i-am dat lăptic de la mine, mă duceam și o luam în brațe, plângeam lângă ea.

Am plecat acasă a 5-a zi și din momentul acela copilul meu a refuzat mâncarea, parcă nu mai avea pentru ce să trăiască. Avea atât de multe probleme micuța când mă duceam la ea să o văd. Ultima dată când ne-am văzut mi-a strâns degetul de parcă ar fi vrut să îmi spună "mami, e ultima dată când ne vedem". Nu aș fi vrut să fie ultima, dar așa a fost: puiul meu a trăit 1 săptămână și 4 zile. I-am făcut înmormântarea și plâng de atunci în fiecare zi de dorul ei. Medicul care mi-a monitorizat sarcina spune că nu este vinovată, deși am făcut controale la dumneaei din 3 în 3 săptămâni din prima lună de sarcină.

Durerea este prea mare iar copilul nu mi-l mai aduce nimeni înapoi. Aș dori susținerea voastră și niște sfaturi doar pentru mine ca și om să mă întărească. Și oare aș putea să trag medicul la răspundere? Ce să fac mai departe?

Oferă-i mamei susținere printr-un mesaj de încurajare

Nimic nu va vindeca rana mămicii, însă, mesajele noastre de susținere și încurajare o vor ajuta să pună un pansament sufletesc care să îi amelioreze durerea cumplită. Așa că vă așteptăm, dragi mămici, cu mesaje de susținere și încurajare pentru ea în postarea de pe Facebook dedicată: https://www.facebook.com/Qbebe.ro/posts/4602067093170742

concurs contributors qbebe

Cum ti s-a parut articolul? Voteaza!

4.3 (6)
Autorii nostri garanteaza autenticitatea textelor lor, in caz contrar, nu raspundem pentru faptele acestora.
© 2021 Qbebe