Știți ce sunteți voi, dragi părinți? Cei care cresc nemurirea. Știți când devine mai ușor? Niciodată.

Aici vă puteți scrie gândurile, oboselile, frământările, dorințele și să ajungeți, astfel, cu ele, către toți ceilalți ca voi. Pentru că meseria de părinte devine mai ușoară numai atunci când poți spune ”- Hei, și eu am trecut prin asta!”. Nu numai că vei deveni autor publicat la Qbebe, dar vei avea și satisfacția grozavă de a atinge sufletele și mințile a milioane de părinți.

Trimite text

Mamă "din întâmplare". Am trecut peste toate greutățile vieții de dragul familiei mele

Deak Maria Erika

Povestea mea începe cu 10 ani în urmă, cand am rămas însărcinată fără să vreau. Eram și fericită, și speriată pentru că, la vremea respectivă, cu actualul meu soț nu eram nici logodiți și nici căsătoriți...

Când am făcut testul de sarcină și era evident că aștept un copil, el mi-a spus să nu cumva să avortez, pentru că el vrea acest copil. Sinceră să fiu, nici nu aș fi făcut avort, pentru că eu am avut unul în urmă cu ceva timp, (nu cu soțul meu), ceea ce știe și el, tocmai de aceea am zis că de dată asta nu pot să pierd ocazia de a deveni mamă. De fapt eu zic că fiecare dintre noi merită o a doua șansă.

Până aici n-au fost probleme. Problemele au început când am vrut să ne căsătorim. Atunci am aflat că viitorii mei socri nu mă voiau deloc și nu erau de acord cu relația noastră. Semne au fost, dar n-am dat importantă, recunosc. Când am mers la ei și am anunțat logodna, tatăl soțului meu mi-a spus. "Problema cu tine este vârsta (sunt mai mare cu 7 ani decât soțul meu) și trecutul tău." Și acum îmi resună cuvintele lui în cap.

Simțeam că mă lovește ca un bulldozer și nu știam la ce se referă. Ulterior am aflat că atunci când eu mergem în excursii în străinătate cu firma la care lucram, au apărut zvonurile care mi-au distrus viața. S-a spus că eu mergem acolo…”ca să-mi fac de cap”. Știți la ce mă refer. Chiar de ar fi fost adevărat, era viața mea și alegerea mea. Vă dați seama că atunci nici nu am spus că port copilul fiului lor în pântec, am preferat să plec.

 Soțul meu mi-a spus ulterior că au vrut să împiedice să-mi cumpere inelul de logodnă și chiar au pus la îndoială dacă bebelușul era al soțului meu. Vă dați seama ce simțeam când auzeam tot ce crede despre mine viitoarea mea familie...

I-am zis soțului că sunt dispusă chiar să facem un test ADN, să-l pun în ramă și să-l fac socrilor cadou, să-l pună pe perete. Nu am mai ajuns să facem acest lucru, dar eu chiar făceam dacă era necesar.

 Într-un final, am ajuns să facem logodna și după 2 luni voiam să facem și nuntă, pentru că eu atunci eram deja în a 5-a lună de sarcină. Soacra mea mi-a spus. "Ce? Vrei să fii mireasă cu burtă așa mare?". Așa că am renunțat la planurile noastre și am făcut doar cununia civilă, înainte de naștere, pentru ca cel mic să fie trecut pe numele tatălui.

Sinceră să fiu, ani la rând după acest episod, n-am mai vrut să aud de nuntă, deși soțul ar fi vrut. Au trecut 6 ani până când preotul m-a convins că ar fi bine să facem nuntă și la biserică, să fim uniți în fața lui Dumnezeu. Am stat pe gânduri o lună de zile, dar m-am convins că așa era cel mai bine și am început pregătirile de nuntă. Nu m-a ajutat nimeni din familie, dar nici nu trebuia. Am avut o nuntă foarte frumoasă, dar înainte de asta, am trecut prin multe greutăți…

Am născut prin cezariană și n-am avut nicio problemă până când copilul a împlinit o lună. Atunci a început calvarul. Într-o dimineață m-am trezit și am spus că mie nu-mi trebuie acest copil. Efectiv, nu știam ce se întâmplă cu mine. Situația se agrava de la o zi la alta, și eu mă simțeam tot mai rău. Simțeam că mor pur și simplu…

femeie care isi tine mana la frunte

Nu puteam alăpta, deși aveam lapte. Așa am ajuns la doctor, care mi-a recomandat să merg imediat la psihiatru. Ajunsesem piele și os pentru că nu voiam să mănânc nimic. Recunosc, am vrut să mor. Am avut gânduri sinucigașe serioase, dar nu am făcut niciun rău copilului. Deși nu-mi doream să stau în preajma lui, nu m-am gândit o secundă să-l rănesc. Psihiatrul mi-a recomandat pastile și terapie.

Tratamentul îl urmez și acum, după 9 ani, dar recunosc că de psihoterapie îmi era frică. Gândul că trebuie să vorbești de copilărie…că se spune că de acolo vin aceste probleme. Sinceră să fiu, eu nu cred. Deși n-am fost iubită cum aș fi vrut, n-am avut probleme. Nu am fost bătută sau agresata,  doar că tatăl meu înainte să moară a spus că nu a iubit pe nimeni, niciodată. Asta simțeam și eu, copil fiind, doar că auzind confirmarea de la el… a fost și mai greu de îndurat.

Acum trăiesc cu pastile, și mă simt rău destul de des din cauza lor, dar n-am ce să fac. Am de crescut un copil. Suntem cei mai buni prieteni, are o minte ascuțită, mă face să rad și este sănătos. Și cu soțul mă înțeleg bine și asta e cel mai important. Ce norocosa sunt!

Cum ti s-a parut articolul? Voteaza!

1 (0)
Autorii nostri garanteaza autenticitatea textelor lor, in caz contrar, nu raspundem pentru faptele acestora.
© 2022 Qbebe